despre cum mi-am pierdut sora de cruce şi cum am găsit credinţa

încă nu descoperisem nimic din ceea ce urma să fie vina unei plăceri cu clopoţei de zahăr otrăvit; ne făcuserăm surori de cruce, câteva picături de sânge le păstraserăm într-un pahar din care străbunicul obişnuia să bea lichior de afine; în acelaşi timp cu tăieturile noastre săţioase i-am crestat păpuşii mele chele şi chioare pielea ca cea a unei caracatiţe acoperite de un strat de mâl; chiar dacă n-a curs nimic, nici măcar o apă dulce de trandafir, am considerat-o pe noua noastră prietenă al treilea balon de săpun aruncat de la distanţă într-un lan cu maci. eram două fetiţe care ne mângâiam părul una alteia, de parc-am fi fost foarfecele unui frizer de călugări, două animale fără coadă, cu auzul precum urechea unui pui de elefant; mai aveam mănuşi cu unghii lungi, care oricând ar fi putut zgâria coaja unui copac dacă acesta ar fi fost leagănul ghilotinei mature şi cocoşate. când ne-am urcat pe acoperişul bisericii, niciuna dintre noi nu s-a gândit la clopotul încovoiat, ce părea că poartă pantaloni bufanţi, lăsându-ne în urma zgomotului său nesfinte şi cu dinţi mici de rozătoare; cum spuneam, niciuneia nu i-a trecut prin cap să tragă de sfoară şi să se agaţe de ea ca o balerină de o cortină sfâşiată, ci doar să arunce o piatră în metalul semănând, în razele soarelui, cu o blană de vulpe; numaidecât sunetul acela ne-a aruncat pe amândouă într-o groapă plină cu şoareci albi; cum aveau un miros de hipoclorit vărsat pe o bluză ce încă păstra parfumul de zmeură, ne-am acoperit nasul, iar ochii i-am ţinut aproape închişi cam cât privirea unei veveriţe deranjată de lumina lunii; şi când şoarecii, nemaiavând rostul de-a ne strânge carnea în jurul oaselor şi de-a ne da senzaţia cojilor de nucă ce încleştează limba, s-au transformat în nişte fulare pufoase aşezându-ni-se singure în jurul gâtului; prietena mea s-a speriat şi, încercând să scoată acel cuvânt tămăduitor de sine, de fapt mai mult un scârţâit de uşă bisericească, a început să se bâlbâie şi să se mărească puţin câte puţin până la maturitate, ba mai mult, până la braţul infinit al călăuzei; atunci m-am simţit cu adevărat nesfinţită şi am ştiut imediat ce rugăciune trebuie să spun, una cu pete de dalmaţian şi furtun de pompier, cea care m-a izbăvit de mâinile subţiri asmuţite spre mine, şi mai ales de blănurile călduroase lepădate de unii sfinţi pelerini prin deşert.