De ce Dumnezeu nu există




Locul pe care-l ocupă existenţa este spaţiul minim în non-existenţă. Existenţa este o parte mică, limitată în imensitatea, în absolutul care conţine şi existentul, şi ne-existentul; şi prezentul, şi viitorul; şi creatul, şi necreatul. Omul (ca toată această lume, de altfel, cu toate creaţiile şi creaturile ei) este finit, este real, existent în măsura în care există (!zâmbetul contrariat al autoarei). Iar non-existentul e cel care precede omul şi tot acesta îi va fi călăuză în ne-prezența lui. Astfel, „a fi„ devine inclus în „a nu fi”, ”a exista” – inclus în ”a nu exista”.
În aceste condiţii, găsim atât de puţină realitate, încât non-existentul pare (pe bună dreptate) o întindere nemărginită.

Dumnezeu cuprinde toate raporturile reale şi nemanifestate. Cum existenţa e doar o mică parte din non-existenţă, putem afirma că Dumnezeu nu există.

Numai creaturile Sale pot fi – în firida unei realități mărginite.


Toate atributele nemanifestate, care-i aparţin Lui, se întind ca o mână protectoare şi invizibilă peste viața noastră. Aşadar, cum am putea spune despre ceva care este şi nemărginit, şi mărginit altfel decât că este infinit – raportându-ne, cu firescul unui fluture în dizolvarea formei norilor, la termenul atotcuprinzător.


Dumnezeu, prin prisma perfecţiunii Sale, este forma contrariilor. El este şi nu este, se manifestă şi nu se manifestă, se arată şi nu se arată.  El e stăpânul timpului veşnic, dar şi al absenţei veşnice. Cum noi nu putem percepe decât o frântură de timp, un punct al lui, eternitatea echivalează cu absenţa – absenţa existenţei efemere.

Veşnicia e forma lui Dumnezeu. Marea absenţă este umbra Lui. Amândouă există deopotrivă. 

În încercarea de-a ne cunoaște pe noi înșine, simţim, în adâncul nostru, o absenţă - care nu e altceva decât intuiţia prezenţei veşnice.


Pentru sensul relativității noastre, eternitatea este doar o posibilitate. Atunci când se va sfârşi termenul acestei condiţii relative, de cele mai multe ori spunem că nu vom mai fi, adică vom absenta din realitatea prezentă. Dar dacă spunem cu certitudine că nu vom mai fi, implicând prin asta trecerea într-o stare eternă, înseamnă că percepţiei umane îi e mai la îndemână descrierea absenţei, că aceasta e o reprezentare mai aproape de permanenţă. Astfel, absenţa nu înseamnă inexistenţă, aşa cum nici non-existenţa nu echivalează cu inexistenţa.


 Omul este un împrumut la Dumnezeu. Forma Lui este în noi, fiinţe şi posibile, şi existente în acelaşi timp, prinşi în virtualitate şi realitate. Pentru El, omul există încă dinaintea creării noastre, pentru că omul este una dintre formele lui potenţiale, unul dintre vălurile prezenţei Lui. Potenţialitatea fiinţei este înaintea omului, iar pentru noi această potenţialitate este absenţa care ne precedă. Astfel că şi omul este non-existent, în măsura participării lui la fiinţarea divină.

Omul e o sumă de prezenturi, de particule care își durează arhitectura individual, ireversibil, situată numai şi numai într-un punct al timpului. Dincolo de clipa prezentă e un non-existent, ceva ce nu are însuşire temporală concretă. E ceva absolut nou, care nu s-a configurat în niciun alt moment trecut.


 Pentru ca omul să fie şi-n clipa viitoare, trebuie să se facă, în fiecare moment, un salt de la nonexistenţă la existenţă. Absența clipei viitoare trebuie să devină reală, prezentă. Omul, prin propria forţă, nu ar avea o astfel de capacitate de transmutare, de dezlocuire, de dislocare. Ar fi un act „vrăjitoresc”, peste puterile lui, acela de a face din ceva care nu există un existent. Astfel, din interiorul fiecărei clipe suntem traşi, către un punct viitor, către următoarea secundă, de cineva din afara timpului, de Cineva care conţine acest timp şi poate să-l manevreze, să-l modeleze, să-i dea conţinut şi spaţialitate. Numai din exterior timpului i se poate da o coerenţă - necesară, vitală pentru curgerea lui, pentru continuitatea şi pentru conţinutul său. Iar dacă clipa viitoare e una a non-existenţei, cine altul decât un stăpân al non-existentului reuşeşte să aşeze, să orânduiască această curgere, dându-i forma şi coerenţa cunoscute de către oameni?

De asemenea,  a face profeţii, a lumina prezentul încă neinventat, încă nefăcut, înseamnă a lumina o părticică din non-existent. De aceea numai Dumnezeu putea să-i învestească pe unii dintre aleşii lui cu o astfel de putere – într-adevăr putere, fiindcă a „dialoga” cu ceva care nu există e un atribut suprem al divinităţii, un semn al im-posibilului înfăptuit printr-o delegare providenţială. Profetul nu numai că intră în contact cu o lume non-existentă, dar, prin aceasata, intră în contact şi cu el însuşi, cu imaginea lui din viitor, cu non-creatul persoanei lui, cu varianta lui care nu      s-a înfăptuit încă. Profeţia nu e un act static, pasiv, ci, dimpotrivă, o legătură vie, o dez-locuire, o întâlnire între tine şi tu-cel-care-nu-ești.

Câteva tablouri (cu fragmente din real, oniric și viitoniric) pictate de Copo (Viorel Copuzaru)



























[...] Elefant roșu în geanta unui arhanghel e somnul ei de pasăre inelată,
Degetele sunt din păpădii scăldate în lapte cu ciocolată.
Muzica o ține ascunsă în inima de alviță,
Sunetele sunt licoroase și au coarne pictate de o gărgăriță [...]








tablou: Rebecca Deuremer

Viitoniric



Dar timpul din vis ce este? Fiind în afara trecutului și a realității, am putea spune totuși că este un perfect visimplu. Iar când încă nu s-a întâmplat, ar fi viitoniric.







desen: Ani Castillo

 Versiunea mea în versuri la o mică parte din Psaltire

Psalmul 1:

Fericit omul care n-a ascultat / de la necredincioși cuvântul necurat
și calea păcătoșilor întortocheată / n-a urmat-o niciodată
și nu l-a odihnit scaunul împodobit de giuvaiere înșelătoare, / ferit de gurile hulpave și hulitoare;
legile Domnului îi vor fi mărgăritare luminate / care-i sporesc trezvia minții și visele din noapte.
Și va fi ca arborele cu rădăcini în apa netulburată,
frunzele lui vor rămâne verzi. Și toate câte le va face vor fi ca rodul ce strălucește peste iarna înnegurată.
Însă necredincioșii sunt ca fructele de nisip spulberate de zefir,
căci inima nemișcată au ținut-o atâta timp în veșmânt de porfir,
la judecata împătătească loc nu-și vor găsi, / cugetul lor în fața drepților îi va urgisi
calea lor plină de praf își va scutura urmele în destrămare, / pe când calea drepților Dumnezeu o va face nepieritoare.



Psalmul 2:

Când popoarele au pornit să clevetească, / prin guri de balaur să ponegrească,
deșertăciunii s-au închinat, / iar căpeteniile s-au adunat
împotriva Domnului și a Unsului Său spunând / că nu-i împărăție mai mare în ceruri decât pe pământ.
Însă Cel ce stăpânește peste apele de deasupra crugului ceresc
își va întoarce strălucirea Lui de la fața celor ce-L ocărăsc,
Urgia Lui va tulbura sufletele lor ca niște oglinzi întunecate
unde se vede prăpastia chipului și floarea carnivoră din noapte.
El pe mine m-a pus peste Sion împărat
să-I vestesc poruncile, semințele literelor să le sădesc din muntele sfânt în tot pământul binecuvântat.
Domnul mi-a spus: «Fiul meu ești tu, Eu astăzi te-am născut!
Cere de la mine frumusețea lucrului necunoscut,
heruvimii și domniile te vor călăuzi să fii stăpân peste pământ,
limbile cuvintelor și ale muzicii din scările cerești / de acum înainte să le păzești;
cu toiag de fier vei bate / în clopotul celor patru margini ale lumii îndepărtate
și ele glasul tău îl vor asculta / și ca o blană de miel peste umeri te vor înfășura”.
Și acum, conducători ai acestei împărății cu zidurile năpădite de ierburi și destrămate,
slujiți Domnului cu frică și cu bucurie fără moarte,
învățați-vă pe voi cercetarea cea dreaptă și folositoare / care nu se mistuie precum fluturele în flacăra de lumânare,
căci lemn de chiparos aprins va sta peste sulurile de hârtie / ale celor ce judecă fără să știe /
de înțelepciunea dumnezeiască.
Iar în foc răcoros vor fi învăluiți aceia care vor să-L cunoască.



Nadia se uită în sus, vede cerul cum alunecă spre obrazul ei, îngână două cuvinte, unul pentru orașul acesta nou și altul pentru acasă, se așază în parc, lângă poarta sărutului. Orașul se învârte în tiribomba din stânga, leagănele strălucesc și miros a fier forjat și rață la cuptor. E trecut de 3 și fratele ei a întârziat deja o jumătate de zi. Apa de la robinetul din stradă lucește zgomotos, aproape arde cu fiecare picătură pe marginile de ciment. Când scoate mâna din buzunar, cadranul ceasului se întinde până la masa tăcerii, în forma lui intră copacii de pe margine, acele de pin arată un timp ascuns. Nadia știe că la oraș tot ce e ascuns are un timp la vedere. În satul ei nimic nu seamănă cu aici. Asfaltul e o piele foșnitoare de șarpe, mirosul de fruze de ginkgo biloba se amestecă în balta de înghețată. Copilul care tocmai a trecut în fugă striga după cineva necunoscut, fiindcă strigătul lui i se întorcea în obraji făcând două găuri prin care el intra cu totul. Mama Nadiei stă cu picioarele întinse în buzunarul din față al genții portocalii. Fata ia poza cu grijă, o duce la frunte și când se aplecă, soarele îi ia tot aerul printr-un tub electrizat, lăsând-o fără amintiri. Se clatină puțin, șoptește un cântec străin, iar necunoașterea dinăuntrul ei o face să deschidă ochii și să-i coboare la fel de repede. Orașul ăsta e un heleșteu bolborosind de paltoanele înecaților, își spune și șterge cu mâna o picătură de apă ce îi arde fața. Frații sunt picături de foc dacă nu sunt gemeni, mi-aș fi dorit măcar unul geamăn pe sfert, o mână în plus sau un fular care înverzește primăvara. I se făcu atât de cald, încât un fular ar răcori-o. Făcusea ea experimentul ăsta într-o vară, se îmbrăcase cu haine îmblănite până când a-nceput să dârdâie. Copiii o priveau cu anotimpul încolăcit ca o fundă în jurul tălpilor goale, și-au îngustat privirea, dar n-au strigat după ea. Doar au lăsat-o să treacă și să arunce din palme păpădii de gheață. E deja 7, dacă nu apare cu autobuzul ăsta, ea o să plece la gară și o să se despartă definitiv de umbra fratelui său. Umbra lui e cocârjată și are părul cu pieptenătură de ucigaș. Umbra are miros și răsuflare, e mai puternică decât fratele ei lipsit de voința de-a muri când toți ceilalți își doresc. Pașii lui se apropie, Nadia tresare, spinarea ei e un melc uriaș care se scutură de praf. El îi spune: iar mă sperie cum te uiți la mine, crezi că tu nu ești periculoasă în felul tău? Ăsta nu e decât un șiretlic să ascunzi că i-ai tăia unei făpturi întunecate beregata. Ea se ridică și pășește încet, îi face semn cu mâna să plece în altă direcție. Glasurile lor se recunosc și îngână, nemișcându-și buzele, cuvântul pentru a ajunge acasă. Acolo unde e vorba de omor și vocile scad, dar nepierzându-și din tăișul lor crud. Cei doi frați știu că deocamdată e vorba doar de o amenințare care trăiește cu ei de la naștere. Așa e viața în satul ăsta nenorocit, spune el când sunt aproape de casă. Îți vine să te duci naibii, dar grădina din cimitir are gura și brațele mamei. De aia-mi vine să fac ce o să fac până la urmă. Niciun om întreg la cap, dac-ar trăi în locul meu, n-ar avea parte de liniște. Nadia îl privește de sub frunza rămasă agățată ca o mână cu degetele îgropate în nisipul auriu din parc. Prin ea se vede totul ca din vizuina unui animal minuscul, care oricând poate să fugă din fața altor fiare. Până la urmă, spune ea, o să plec de lângă tine și o să rămân cu tihna pe care tu ai lăsat-o lângă cealaltă piele a ta fragedă și luminată.

Inimaginația


Inimaginația e un fel de isihasm prin care imaginația coboară în inimă. 
De aici încolo, începe forma acelor lucruri pe care nu ni le putem închipui decât ca pe o mare absență înfășurată, înăuntrul nostru, în crepuscul și miracol.










tablou: Ignatio Guererro

Peştele ceresc




când n-a mai vrut să respire, din Taraan au venit oamenii albi,
cu pantofii lor făcuţi din carapace de broască ţestoasă mergeau după el pe apele psihice,
apoi şi-au încălţat pantofii din piele de cocor şi l-au purtat, din vis în trezie, în  zbor.

după ce s-a întors din întinderile vălurite, umbla îmbrăcat într-o pasăre neagră,
în buzunare i se ascundea noaptea
- înţelesurile ei erau pentru noi pietre îndepărtate de jad.

acum doarme în lumina purpurie,
fiecare oră îl îmbătrâneşte sute de ani, pielea i se strânge precum un melc cu foițe de chihlimbar,
inima scufundată - un căluţ într-o adâncitură corală,
niciunde nu e liniştit. toate fiinţele de nisip îl strigă la ele,
dar cel al cărui somn e un peşte ceresc nu va înceta să alunece spre sine.


Țara mea are o istorie căreia i s-a prescris lecitină


Podurile peste Dunăre sunt din alviță
Înainte să pleci de aici ți se lipesc tălpile de pământ


Țara mea e un ou cu coajă de mesteacăn
Oamenii își mestecă literele în cerc
De creierul lor nu le e frică
Umplut cu păsări de pradă îl țin prizonier


Orfelinatele au luminile aprinse și sunt vopsite cu ciocolată fierbinte
Copiii stau în mansarde din polistiren, o lebădă neagră au în dreptul inimii


Pentru călătorii gurmanzi
Harta țării mele e o felie de unt cu dulceață

Locuitorii ei păstrează în buzunare păpuși rusești
Când merg, pielea lor foșnește și uneori se transformă în gheață.


lumea elementelor, incertă și suspendată, prinsă între omoplați sau în pânza de păianjen din creier. dacă am scăpa de ea, am intra în acea zonă - la început nedeosebită cu nimic de o nenoricire; însa, pe măsură ce înaintăm înăuntrul nostru, o să vedem o lumină palidă, poate chiar o claritate potolită de un foc imaterial, și atunci vom ști că nu ne-am desprins cu totul de ceea-ce-contează. sălășluiește în adâncul meu o formă neizbăvită și tot ce conteaza pentru mine are însușirile unui obiect aproape de margini, aproape inexistent. în el am intrat de câteva ori ca-ntr-o carapace căptușită cu patruzeci de zile, aerisită și în acord cu razele unei planete murmurătoare. e posibil să nu mai cred nici eu foarte mult în toate astea, așa cum nu am crezut cândva că niște ființe se pot transforma în echilibre sau în roți. mult mai târziu am dat peste acele ascunzători și am întrezărit frânturi din partea de lume care avea să existe, aceea care-mi întregea conturul, bună împotriva lucrurilor de care aveam impresia că nu mai scap, că sunt niște psalmi epuizați sub arsița unei zile nesfârșite.





tablou: Boris Shapiro
Forma minții și a inimii într-o structură de particule confuze, cu margini străvezii de ceață nordică. Așa se întâmplă dimineața aici, între minte și corp e un spațiu rarefiat unde te regăsești pe de-a-ntregul, chiar dacă apoi începe călătoria aceea către un punct luminat de care te îndepărtezi înainte de a-l căuta și te apropii cu mult după ce te-ai îndepărtat de el.





tablou: Adrian Borda

Daruri pe spatele unui pește rebotezat

cuvintele sunt daruri pe spatele unui pește rebotezat,
străbătând planete portocalii decojite în rochița lui cu solzi de diamant








tablou: Irina&Olga Ert

Recenzie despre ”Luptătorii cu săbii dantelate și înarmații cu perne de diamant pentru genunchi”

        Luptătorii cu săbii dantelate și înarmații cu perne de diamant pentru genunchi erau cel mult trei categorii și cel puțin o categorie în minus față de niciuna. Legile după care guvernau ființele purtătoare de cuvinte pregătite de război au stabilit, cu mult înainte de a ști că va avea loc un conflict pornind de la un scaun de argint și o masă cu 13 picioare nictalope și miriapode, că orice categorie intermediară sau, și mai rău, atinsă de suflul adevărului să fie ocolită și chiar centrifugată laolaltă cu 14 sticluțe de praf în care sunt închise nevertebrate ajutate de cârje fosforescente în lumina cea mai puternică. Însă când s-a întrecut măsura de cinci optimi și când mersul prin încăperile întunecate avea sincope alsace de spaimă sub greutatea trupurilor precum tezaurul de fluturi obezi în căutarea unui antibiotic împotriva imploziei, luptătorii cu săbii dantelate au declarat că fac parte dintr-o singură categorie, exact  ceea ce nu fusese legiferat niciodată. Numaidecât, înarmații cu perne de diamant, după ce s-au împărțit în două, neînțelegându-se din cauză că unii înaintau în turme așezate perpetuu la masă, iar alții voiau să atârne pernele într-un loc de deasupra capetelor (ceea ce i-ar fi obligat să adopte poziții asumate, dar contrare punctelor cardinale cu arcuri dinăuntrul lor), au spus că ei fac parte din categoria a 13-a și jumătate. ”E mai bine să fie distanță între luptători”, a declarat cineva, ”fiindcă distanța apropie și mai mult, iar războiul va fi total.” ”Ba nu. Cel mai bine ar fi ca fiecare dintre ei să se ia pe ocolite, atunci unii ajungând singuri să-și observe roșul din gât – metodă veche de psihanaliză la amfibienii renegați de consiliul algelor”. În orice caz, foarte mulți au ales s-o ia pe ocolite, lucru care i-a dus la crize de epuizare și la înfăptuirea unui decalog modificat la infinit chiar împotriva firii lor pe care n-o mai puteau prinde din urmă.
Istoria cadrelor restrânse consemnează doar în treacăt aceste fapte, pe când istoria cu înăspriri aromate și luminiscente are drept motto chiar muzica experimentală din foșnetul săbiilor.


”Luptătorii cu săbii dantelate și înarmații cu perne de diamant pentru genunchi” e un roman al transformărilor din emisferele spațiale pe care le frecventează călătorii printre litere. Cu mult după ce scrisul se va fi terminat, mai poate fi citit acest ultim rând: ”Nicicând o carte n-a fost lă-murită de către cititorul care nu a-nvățat să trăiască pe cont propriu”. 

La vida como un sueño


În ianuarie e și ziua tatălui meu, așa că m-am gândit să fac un colaj cu picturile lui (semnate Copo) care au fost prezentate în expozița ”La vida como un sueño” din Spania, patronată de pictorița Charo Marin. Atât tablourile al căror orizont face parte din onirolume, cât și peisajele concrete sunt spații din realitatea în care am copilărit :)










Pielea ei precum apa

E un cer răsturnat

Coastele – ţesătură peste întinderea nopţii

Mătăsuri albastre, gheare de fiară visată 

Geamăna mea îmi spune de fiecare dată când ne întâlnim 

Că eu nu exist


Tot ce vede ea este o lumină stinsă venind de departe.









tablou: Daria Petrilli

Cartea kōanurilor apocrife

din cartea kōanurilor apocrife: ”Un călugăr l-a întrebat odată pe maestrul Takusol care e sensul iluminării duble în muzică. Maestrul a privit de două ori în jos, apoi și-a mutat răspunsul într-o singură privire către un nor.”







tablou: Timur D'Vatz

Locurile în care n-o să ajungem ne urmăresc pe spatele unei fiare cu privirea domesticită.









tablou: Ani Castillo 

Limba saurită


Acum câțiva ani am început să lucrez la inventarea unei limbi muzicale. Astăzi a fost prima oară când am auzit-o, cântată cu violoncel și marimba. Se numește limba saurită și face transpoziția de la literă la sunet. Așadar, pe înregistrarea de mai jos se vor auzi literele unor versuri transpuse în forme sonore.
Deocamdată colaborez cu un profesor de la Institutul de Calcul pentru crearea unui program care ar putea lega cuvintele de identitatea lor muzicală. Astfel ar fi posibilă o compoziție, de exemplu, care să ”traducă” un roman sau o carte de poezii.
Pentru mine cuvintele au avut întotdeauna în ele un firișor sonor țâșnit din mili-metrica presărată cu intuiții și vinișoare albastre ale diezilor urcând către tâmple și râuri clocotitoare și galbene de bemoli coborând în adâncurile pământului.
O parte dintre literele alfabetului au un corespondent direct în literele grecești (folosite în mod normal pentru desemnarea notelor), iar pentru altete am folosit un calcul intervalic (de secundă mare, terță mare, terță mică, cvintă perfectă, cvintă mărită, cvartă perfecta, cvartă mărită, sextă mare, sextă mica, septimă mare, septimă mica, octavă, nonă mare). Am folosit anumite intervale special pentru a înșira, pe ghirlanda omenească-neomenească de litere și note, octave în diferite registre, ca niște păianjeni circari cu sute de picioroange strălucitoare.
Totul a pornit de la o incantație visatorică pe care am rostit-o cu voce tare într-una din nopțile de cărbune și zăpadă prin care călătoream aproape fără ieșire (căci în lumea-matrioska în care trăiesc, visul și realitate se conțin și se dizolvă una în alta):
”Să fie deasupra un gol mai mare ca apele.
Suntem aici ca și cum am fi în locul unor fluturi
Iar ăsta e al doilea cuvânt după naștere”.
Numaidecât am auzit cuvintele ca pe o bandă vălurită de efectul ”reverse”, cu decibeli soporific-șerpești. Am știut, de a doua zi dimineața, că muzica e o fiară îmblânzită de globii oculari din interiorul literelor. Ce nu știam sigur era cum are să fie această îmblânzire – una inertă și imitativă sau una crescută în interiorul cuvântului ca o scorbură care ne primește și care face legătura cu cele 5 puncte cardinale ale spațiului creator. Din fericire, am descoperit cu frenezie că e vorba de a doua variantă, îndestulătoare și recuperatoare.
De-a lungul căutărilor mele, sunetele au fost ba fantome care așteptau o fisură în spațiu, ba gângănii cu trompe de fildeș, ba nasturi cu guri bolborosind liturghii cusute între ele cu ață albă sau, și mai rău, cuburi de zahăr topite la primul cvintet al vânturilor și ploilor rotitoare din lumea nostră. Asta până de curând, când am înțeles că visul e un fel de brujo care s-ar putea transforma într-un animal real: adică versurile pe care le visasem mai demult s-au transformat, în urma unor calcule intervalice dintre litere, în chei muzicale pentru finalizarea proiectului meu. Incredibil devine totul atunci când muzica din interiorul cuvintelor aduce la suprafață ”citate” din alte opere muzicale sau atunci când capătă sensuri uneori serialiste, alteori limpezi sau chiar profetice.
E greu să vorbesc în termeni firești, (chiar) existenți, fiindcă fiecare celulă sunet-literă are o excrescență incandescentă și ireală.
În paralel am lucrat și la un ”dialect” al limbii muzicale saurita, dialectul tarisian - din care am înlăturat semitonurile și care ar putea fi folosit, pentru transpoziții live, și de cei care nu au cunoștințe avansate muzicale.
Muzica din cuvinte are o logică secretă din care parcă vin spre noi ființe visate, cu un aparat vocal neomenesc, ținând în brațe discuri pătrate, ca niște cărți cu litere aurite.
Am făcut mai multe înregistrări, dar am ales-o pe cea pe care e redată transpoziția celor trei versuri visate scrise mai sus



Caladria

 

 

     Caladria e o pasăre care abia după 6 ani pleacă din cuibul ei construit cu mici fâșii din noaptea polară. Bolnavii a căror umbră devine imprecisă și din ce în ce mai absentă o cheamă pentru a afla dacă or să scape de moarte. Mai întâi, pe aripile din file de foi albe apare scris diagnosticul. Apoi Caladria începe să cânte, timp de  4’33’’, o liniște deplină și profețitoare. Dacă pasărea îl privește pe cel bolnav în ochi, e un semn cert de vindecare, iar dacă privirea ei e pierdută, spre o câmpie suspendată între ape și ceruri, însemna că zilele lui au fost deja rostite, de către iscusitul logoped, până la capăt.

     În cazurile fericite, Caladria ia boala în sternul ei cu ciucuri din ametist și o duce într-unul dintre mojarele Soarelui, acolo unde notele grave din strigătele de durere sunt mărunțite împreună cu planetele mici, ca niște boabe de piper, pe care ajung coșmarurile copiilor cu alvițe în buzunare. Praful acestor vise fiind lipicios, prinde pentru totdeauna boala în particulele lui.
Foarte rar un coșmar e al unui copil adormit în timpul jocului pe derdeluș, și atunci praful devine alunecos, iar boala cade înapoi de unde a venit.  Exact de acest scenariu cosmic a avut parte bunica mea, diagnosticată cu indigestie   (g)astronomică (provocată de mâncarea unui bucătar ce făcea glume nesărate). Noroc că, după momentul gustării preparatului, bunica ținea tot timpul un praf de sare sub limbă - lucru salvator, pentru că astfel sarea a anihilat efectul coșmarului de pe derdeluș.

     La întoarcere, pasărea a privit-o încă o dată pe bunica și i-a șoptit două cuvinte în limba caladrină. Pe unul din ele mi l-a făcut cadou și l-a așezat cu grijă într-un sertar lustruit cu piatră de ametist. 





tablou: Boris Indrikov

Dermelinii aveau cozi de argint în loc de inimă


Poezia mea a apărut în revista TRAutor (sub egida ICR Bruxelles), lansată în cadrul Festivalului internaţional de poezie de la Sibiu. La secţiunea poezie mai apar Ana Blandiana, Ofelia Prodan, Daniel D. Marin, Constantin Dragoş.
Mulţumiri pentru găzduire, pentru traducerea şi ilustraţiile minunate. 
Felicitări cu asupra de măsură (o măsură rotundă şi muzicală) Simona Degeratu şi întregii echipe pentru crearea acestui spaţiu trautorial. Mai jos sunt paginile din revistă:



Dermelinii emigranți aveau cozi de argint în loc de inimă.
Întindeau lumina în tăvile cu aluat de stafii zglobii dospite la soare
Apoi se răstigneau, mâinile erau prinse în scorțișoare și cuișoare,
Însă, dintr-o eroare, din piepturile lor se revărsau ape,
Ieșeau luciri de pești din creierul cu mirodenii adormitoare,
În prezentul închipuit le ghicea o neiscusită cititoare.
Antropologul cu un picior de sticlă în care a fost ascuns un mesaj aruncat pe mal
rostea un descântec când vedea că aluatul nu se coace și se adâncește abisal.
Dar chiar atunci băuse un ceai kowsky cu plante dintr-o stepă unde lupii dansau step în costum de baie din blană de oaie
(să nu mai spun că totul se întâmpla pe când paznicii lacului erau cu îngerii de gheață între cele două războaie).
Astfel antropologul răgușise precum un fluture prins în borcanul cu magiun din frigider.
Unul dintre dermelini, din cuptorul încins, spunea ceva despre o descreștere a Cofetăriilor și Visătoriilor dintr-un altfel de cer.
Cum că numai asta i-ar putea mântui după răstignire.
Se făcuse noapte ca într-un colier la gâtul unui călător rătăcit.
Somnul își rostogolea copii orfani spre felinare cu lumina de sare.
Cu toții erau prinși între razele din orfelinare.
Chiar atunci antropologul și-a vărsat ceaiul pe picior.
Sticla din el s-a transformat într-un uriaș vizor
prin care ajungea până în cămara furnicii cofetărese.
A luat de acolo un desert rostogolit prin zăpadă.
Dermelinii nici nu au apucat bine să-l vadă,
că trupul a început să se refacă din cusături pudrate cu doctorii din cristale de nea.
Totul ar fi fost bine dacă unuia dintre ei ochiul de sticlă nu i se vedea.
Antropologul a crezut că e o oglinjoară desprinsă din picior.
S-a învârtit prin aerul ca un marsupin licoros, o viziune de ceață se lipea de el ca o dulceață de scoicile din os.
Nu mai știa dacă devenise pește sau un visător întors pe dos.
Oricare variantă era dezastruoasă fiindcă el doar într-un corp cu zmeie îmblânzite cu leucoplast se simțea acasă.
Numai bine că dermelinul și-a scos pupila și a aruncat-o într-un ochi de apă.
Amândoi au sărit după ea, dar numai antropologul putea înota, cântând așa:
„Sunt pește de acvariu, pește într-o cadă cu pene și balerine foarte puțin lumești.
Când mă umplu cu dorințe sunt o balenă curcubeu plină cu lumânări urieșești.
Sunt un carusel cu solzi fără izbânda unui golf în evoluție.
Plonjarea spre înalt mi-a arătat latura mea acvatică. Sunt umbra unui căluț de mare în disoluție.”


Les dermelins immigrés avaient des queues en argent à la place du coeur.
Dans des moules, ils étalaient la lumière sur la pâte de fantômes joyeux, laissés reposer au soleil
Puis ils se crucifiaient, les mains entravées par des clous de girofle et de la cannelle,
Mais suite à une erreur, de l’eau jaillissait de leurs poitrines,
Des reflets de poissons émanaient de leurs cerveaux aux épices lénifiantes,
Une voyante maladroite devinait leur présent imaginaire.
L’anthropologue à la jambe en bouteille qui recelait un message échoué sur le rivage
faisait des incantations pour la pâte qui ne levait pas mais s’abîmait immensément.
Il venait de boire une tisane kowsky aux plantes d’une steppe où les loups font la danse à claquettes en maillot de bain en peau de mouton
(pour ne pas dire que tout cela se passait lorsque les gardes du lac traînaient avec les anges de glace entre les deux guerres).
Ainsi, l’anthropologue s’était égosillé tel un papillon pris dans le pot de confiture du frigo.
De l’intérieur du four chaud, l’un des dermelins disait quelque chose à propos de la chute des Pâtisseries et des Usines à Rêves d’un autre ciel.
Comme quoi c’était la seule chose qui pouvait les sauver après la crucifixion.
La nuit rappelait l’obscurité enfermée dans le collier suspendu au cou d’un voyageur égaré.
Le sommeil roulait ses orphelins vers des lampadaires à la lumière de sel.
Ils étaient tous piégés entre les rayons des orphelampadaires.
A ce moment-là, l’anthropologue a renversé le thé sur sa jambe,
Dont le verre s’est transformé en un énorme trou béant
qui s’ouvrait sur le garde-manger de la fourmi pâtissière.
L’anthropologue y a pris un dessert roulé dans la neige.
À peine les dermelins l’ont-ils aperçu,
que son corps a commencé à guérir sous l’effet des sutures saupoudrées de remèdes faits de cristaux de neige.
Tout aurait pu bien se passer si l’oeil de verre de l’un des dermelins n’avait pas pointé.
L’anthropologue a cru que c’était un débris de miroir s’étant détaché de sa jambe.
Il a tourné sur lui-même dans l’air liquoreux; une apparence brumeuse l’engluait, telle une confiture collée aux coquillages de nacre.
On ne savait plus s’il était devenu un poisson ou un rêveur indisposé.
Et l’une et l’autre lui étaient désastreuses, car il se sentait chez lui seulement dans un corps de cerfs-volants apprivoisés grâce à des bandelettes de sparadrap.
Mais voilà que le dermelin a retiré subitement sa pupille et l’a jetée dans une flaque d’eau.
Ils ont tous les deux sauté la récupérer, mais seulement l’anthropologue savait nager. Il chantonnait:
« Je suis un poisson d’aquarium dans une baignoire remplie de plumes et de danseuses de ballet qui n’ont pas l’air de ce monde.
Quand je me remplis de désirs, je suis une baleine arc-en-ciel truffée de bougies gigantesques.
Je suis un carrousel recouvert d’écailles, privé du triomphe d’un golf en pleine mutation. 
Le saut en hauteur m’a fait découvrir ma vocation aquatique. Je suis l’ombre d’un hippocampe en dissolution. »


Iarina Copuzaru (1982) est poétesse et professeur de guitare. Elle a suivi des études de sciences politiques à l’Université Babeș-Bolyai de Cluj-Napoca (Roumanie).
Avec le musicien Andrei Roşulescu, elle a composé des poèmes audio pour des albums de jazz: Des haras de sons semblent sortir de ma poitrine ( Herghelii de sunete îmi ies din piept, 2009), Onirojazz (2011), Mlle Miller était extrêmement étrange ( Domnișoara Miller era nespus de ciudată, 2014). Iarina Copuzaru a publié dans de nombreux magazines littéraires de Roumanie: România literară, Actualitatea literară, Hiperyion, Argeș, Luceafărul literar, Egophobia, Litere, Adevărul cultural, Revista nouă, Dimineți literare.
Elle a fait partie du projet international 

MARGENTO graph poem (live sampling by Chris Tănăsescu), dans l’esprit de jam sessions, avec la participation de poètes et écrivains des quatre coins du monde.

Elle a co-écrit avec Andrei Roşulescu trois livres d’initiation à la guitare: Introduction à l’étude de la guitare électrique (Introducere în studiul chitarei electrice, 2009), La guitare pour les débutants (Chitara pentru începători 2010), Apprenez à jouer du jazz à la guitare (Învață să cânți jazz la chitară, 2012).
Iarina Copuzaru a également écrit la prose symphonique pourguitare et orchestre de jazz Jeunesse-sans-Vieillesse-et-Vie-sans-Fin était une jeune fille au long cou, étudiante en beaux-arts (Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte era o fată cu gâtul lung, studentă la arte) sur la musique composée par Andrei Roşulescu.
Le poème avant-gardiste Les dermelins immigrés avaient des queues en argent à la place du coeur… (Dermelinii emigranți aveau cozi de argint în loc de inimă…) a été présenté sur la scène de la Capitale culturelle européenne Mons 2015, lors de l’installation interactive, surréaliste EU Space Invaders, conçue par l’artiste visuel István Szakáts et accompagnée par le guitariste de jazz Andrei Roşulescu. Le texte d’Iarina Copuzaru vise à accroître la sensibilisation à la question des immigrants hors UE: