Scrisoare către fiecare dincolo

Ştiu doar cum arătau mîinile tale

- puţinul real cu transparenţa unei mănuşi strîmte

în fiecare dincolo ce ne aparţine -

de cîteva ori ai oprit ceasul

(dacă iluzia se termină

cui o să ne mai cerem înapoi)

voiai să ţinem insomnia între piepturile noastre

moartea albă s-a risipit ca o ninsoare continuă

dimineţile au rămas literele unei maşini de scris

încercam atunci să inventăm un limbaj

după conturul întîmplării

tăcerea e ploaia ce mă udă pînă la piele

din necesitate mă acopăr cu incertitudini

mişcările înapoi ale buzelor mele uscate

pentru a-şi aminti care din vise n-a fost rostit

tablou: Alex duMauriée - Lavender sunset

Oricum ai aşeza aceste strofe nu voi găsi drumul de întoarcere

Între mine şi umbră sunt balansoare albe

oasele mele ca un păr lung de mireasă

caută decembrie

în chip de suflet neatins

las hainele sub ploaia depigmentată

gleznele se-agaţă de un trup neutru

pe limba uscată îmi cresc straturi de violet

- acest joc prin culorile marginilor -

autobiografia e carapacea ferestrei

văd oraşul meu contemporan cu uitarea

unde oamenii abia înainte de moarte

rostesc primul cuvînt

îmi pulsează-n palme capilarele zăpezii

pentru un transplant de iubire

eu şi iarna ar trebuie să avem

aceeaşi grupă de sînge

simt cum în locul meu

caută drumul de întoarcere

un străin.

tablou: Jim Isakson - CosmicCarousel

Iarna aceasta e mormîntul meu alb

Ştii

acele case părăsite

cu numerele întoarse ca un orologiu stricat

în una din ele bunicul meu

era cel mai bătrîn alchimist

pînă şi drumurile pot dezerta

cînd orice devine căutare

iarna aceasta e mormîntul meu alb

(şi sufletul

un călugăr îmbrăcat în roşu)

corabie cu miros de nisip

îmi poartă sîngele

încă nu simt tristeţea

un copac mă acoperă cu gene lungi

ştiu

în prăbuşirile noastre sunt fisuri

unde nimic nu ne poate ucide.

tablou: Kandinsky - Winter Landscape

Spatele unei fotografii

Se-adună adesea multă lume
îmi caută pleoapele
mă luminează cu lanterne
sunt femeia care moare cel mai puţin
(şi crede-mă nu-i nimic bun în asta)

cineva întîrzie să-mi închidă degetele
la capătul lucrurilor
rămîn cu palmele întinse
ca un nou-născut

o noaptea atît de subţire încît pot vedea albul zăpezii
şi infinitul meu după forma ochiului

un copac începe să crească prin gardul din faţa casei
nu mă sperie moartea. îmi imaginez o contopire lentă
cu noi

păstrez singurătatea ca vinul într-o pivniţă
pustiul seamănă cu spatele unei fotografii
de fiecare dată îl văd cînd îmbrăţişez oamenii
inima mea scrîşneşte din dinţi
dar nu-mi cere un alt chip
poate de-aceea
sunt femeia care moare cel mai puţin
(şi crede-mă nu-i nimic bun în asta).



tablou: Zelijko Djurovik "Banished"

Devino ceea ce nu poţi fi

Însetarea ca un cerc din fructe de mare

îmi aşază mîna pe aerul tău

devenit carne şi adăpost

întunericul lichid şi curgerea timpului

într-o uitare amniotică

fereastra mea e sternul oraşului

coastele mă descriu cu litere japoneze

precizia unei destrămări

ce-mi ajunge pentru încă o plămădire

eu sunt această depărtare

luna ca o limbă încolăcită

deasupra oricărei rostiri

siajul de sînge al trecutului

realul somnambul creşte cu rădăcini de mătase

căderea în noi mai uşoară

decît strivirea zborului sub tălpi

un strat de sare îmi acoperă sufletul

tot mai însetată voi ajunge la mine.

tablou: Zelijko Djurovik - Angels over the Mediterranean

Al şaptelea simţ e uitarea

În mine absenţa

- fragment de ceaţă

repetat matematic –

pune la loc începutul străin

mîinile confirmă lucrurile îndepărtate

în ochiul tău stîng e iarăşi frig

simt lenjeria intimă de zăpadă a prezentului

memoria dimineţii

hamac balansîndu-se fără antidot

aşa cum sîngele e lipsit de conştiinţă

la fiecare întorsătură

vîntul ia forma unei partituri de jazz

penultimul act ne dă senzaţia că aerul nu poate fi decît încăpător

al şaptelea simţ e uitarea

- un fluture într-un azil de copaci -

manuscrisul fiinţei picură negrul

ca un pretext pentru înapoierea noastră

eu zîmbesc rar

doar atunci cînd ştiu că nu mai pot să recuperez.

tabou: Kandinsky - To the Unknown Voice

Antibiotic împotriva realităţii

Lucrul se aşază în moarte şi naştere deopotrivă
sub carnea grea a devenirii
mîinile blesteamă şi sărută aerul
mi-l aduc în carapacea vie şi formală
a simţurilor mele de aici
fără zgomot
precum îmbătrînirea copacului
trecutul mă face s-apropii adîncul imediat
fîntîna săpată-n stern
sau gînduri uitînd să se gîndească
deasupra unui dezcuvînt am lăsat
ochii păsărilor de sticlă
să văd sfîrşitul pribegind
ca un şoarece într-o cuşcă
făurită pe măsura lumii
umerii mei au început să crape
la fiecare strigăt m-au lipit de întunericul forfecar
credeam că mă refac din resturile
memoriei tale ceasuri amnezice
ne purtau în acelaşi trup
mergeam cu spatele unul spre altul
drumul dintre noi era un praf de puşcă
am văzut corabia intuindu-ne sîngele
amestecîndu-l în ea fără să ştie
de raţiuni şi oglinzi
un pahar cu apă ne-a învîrtit chipurile
visele au curs pe tălpile noastre
ne-am scăldat în gestaţia umbrei
îmi pare cu adevărat posibil
să ne fi găsit întregi în contrariul dezertor
acestuia din urmă îi voi chema sinele
pe vîrful degetelor o să-l port
pînă ce soarele va decoji în el
ce e al lumii
eu o să aştept celălaltul meu
reflexia unei aripi
în apele tulburi ale subomului
credinţa că versul de pe urmă
îmi va fi profet
acoperă golul din cuvinte
aruncă neajunsul în glasul sterp
dezvelit de natură pentru a-l ascunde apoi
în aceeaşi contrazicere armonioasă
privim singurul punct fix
cercul plămădit din nisip mişcător
şi ordinea firească e însuşi impulsul
de-a tăia mai adînc
mersul ploilor înapoi ne umple venele
cînd realul depăşeşte doza de medicamente
absurdul ne trezeşte pe rînd
în mijlocul unei figuri geometrice
atunci orice fiară sortită să nască sentimente
aranjează laturile oaselor într-un puzzle
– desfiinţare a nenăscutului
uitarea şi dezicerea de neîntîmplat –
astfel ne-am aruncat în iubire
ca doi sinucigaşi ce n-au aproximat distanţa
arătîndu-se dincolo prea vii
uneori nimic nu se şterge
cînd omul devine cicatrice

renunţarea îmblînzeşte sforile
înăuntrul păpuşar înnoadă
visul meu tantalic de fiinţa
ca un ochi de apă
şi întorsul oricărui lucru
spre propria însetare
cine n-a căutat n(oul)
ştie că luna e antibioticul
pe care soarele ni-l lasă drept vindecare
eu am strîns cele mai nesporitoare pierderi
pentru a încăpea de pe acum în prezentul
deloc lărgit de vreme
noaptea nimicească şi nimicul noptesc
îmbrăţişîndu-ne alb sub pleoapa oraşului
desfrînate clopote cu zgomot de zaruri
unul spre altul ne îndepărtează
umbletul gol mai aşteptat decît sunetul plin al singurătăţii
care din pîntece e pentru noi încăpător
moartea sau iubirea
dermul somnoros absoarbe iluzia că timpul seamănă
cu pămînul pe care păşim fără teama ieşirii din el
oglinda e peretele magic
îmi arată o decădere
ce-aş putea fi eu din purtător de lumi în călător
să îngustez marea cu braţele-n care
s-a dezmeticit zborul
şevalet de culori amestecînd oamenii
mă imaginează copacul orb
aş înghiţi viaţa şi m-aş naşte pe mine
în niciundele toamnei ştiu atît de frumos să fiu părăsită
nu ce e dărîmat ca aproape
şi ce e construit pentru a fi străin
mă alungă ţie.

tablou: Victor Brauner - Le ver luisant

Elemente

Ochiul se-nchide-n cuvînt

ca un corăbier despărţind

morţile noastre nenăscute

unele lucruri rămîn fără-nţeles

o cheie ce nu mai poate deschide

prima amintire e un gard (vechi)

pe care-mi plimbam mîinile

şi praful din urma unui vis greu

aşa cum devine sufletul într-un ochi de apă

cînd oamenii dispar

în locul lor poţi vedea un contur în aer

vidul prin care formele geometrice

devin păsări de noapte

prin braţele noastre întinse.

tablou: Victor Brauner

Acordează-mi trupul, Camilo

Inutilităţile au un aer comercial

dimineaţa ca un concert unplugged

şi încercarea de-a mă delimita

după numărătoarea clapelor unui pian

senzaţiile mele cu sfîrcuri de ceară

desfrînate clopote bătînd

ca-ntr-un sfîrşit de haos

neguri dezmorţite

între obsesiile noastre subrealiste

mi-e teamă de spaţiul

în care mă vei reconstrui

din mîinile mele poduri

devorîndu-şi trecătorii

venele într-un mănunchi de străzi

pustiite şi ochiul meu de toamnă

îngălbenind marginile oraşului

acolo unde se ascund cerşetorii poeţi

lîngă un pian fără clape.

tablou: Ann de Lorge - ragtime

Un nu mai accesibil

Condamnarea mea în acest loc

unde mă-ntorc după fiecare uitare

cînd toamna e o frunză de sticlă

prin care ne-mbrăţişăm umbrele

vocile-şi aruncă-n mine oasele

ca-ntr-un clopot de vată

şi sufletul – un studio cu-nregistrările noastre

unde-n final toate sunetele capătă

o formă ideală

vom scoate la plimbare cuvintele de companie

ne vom iubi tăcuţi ca două insecte înfometate

drumul de-ntoarcere întotdeauna o să fie neutru

există şi ceva mai accesibil

un nu rotit undeva în cunoaştere

atît de adînc

încît îmi străpunge sternul să iasă

- mingea mea din nisip mişcător -.

tablou: Kandinsky -Black Spot I

Zodia sufletului

Ce intim ne leagă geometriile cuvîntului
respiraţia adînceşte
o mică realitate-n fereastră
şi sărutul continuu
ca o ştiinţă modernă reinventîndu-ne fiinţa

mai e ceva deosebit
organismul nostru viu
egal în discontinuităţi
ca şi cum în fiecare staţie de troleu
ne-ar aştepta o altfel de viaţă

tu nu te opri
vorbeşte-mi despre zodia sufletului
cu mîinile tale reci fă-mi un trup
numai pentru vise
măsoară din mine şi taie
atît cît să-ncapă în el.


tablou: Alexander Bazarin - A Fairy with a violin

Dacă sîngele ne-ar încăpea într-un fir de iarbă

Suntem doi ceasornicari

furîndu-şi orele

din nevoia de-a locui

în acelaşi piept

ne-mbrăţişăm ca şi cum ne-ar fi crescut

pe rînd mîinile inima

c-un singur ochi am privit la-nceput

lumea şi am crezut că ne trebuie mai mult

dacă sîngele nostru ar încăpea

într-un fir de iarbă

ne-am lăsa trupurile

doar să pîlpîie

cum copilăria-n două păpuşi aruncate.

tablou: Kandinsky -Autumn in Bavaria

Întoarcerile în fiinţă la oră exactă

Întunericul – un genunchi aşezat

lîngă tîmpla mea – descoase pereţii

spaţiul nu mai are niciun adăpost

cînd singurul metronom al fiinţei

rămîne clipirea

culorile mele sunt un cerc de zăpadă

simt iubirea ca un măr strivit

roşu pe dinăuntru

spunîndu-mi despre mal şi cădere

nicicînd despre alte renunţări

există un moment cînd deschidem

pieptul copacilor

şi lăsăm trecutul să iasă

cu plase de fluturi prindem din el

atît cît să ne rotim două-trei mişcări înapoi

poate singurătatea îmi dă o senzaţie

de autosuficienţă clipesc rar

ca şi cum aş veghea o întoarcere

în mine la oră exactă.

tablou: Zelijko Djurovik -Queen of Free Space

Inima - un autoportret dadaist

Adun în mine căile ferate

ca rădăcinile îngerilor

oraşul devine asasin

prea uşor îmi striveşte visul

cu primul tren al dimineţii

în mijlocul camerei se-nalţă copacul

un organ intern

vital doar cînd mi-e arătat pe dinafară

coastele mele sunt o fermă de păsări exotice

între ele coboară cuvîntul

pe vîrful degetelor un praf de cretă

prima renaştere

şi realul meu cu miros de alge jugulare

amanţii sufletului ca nişte sori dadaişti

împletesc în stern o cămaşă de forţă

o peşteră unde nu mai am lumină

să cobor în mine

cînd rămîn ancorată-n prezent

am impresia că pe străzi e zăpadă

hîrtii fotografice pe care-alunec fără să mă-ntorc.

tablou: Victor Brauner -Viaţa interioară

Paznicul lacului

Visul răstălmăceşte chemările

ca pielea albă a unui lac

reflectînd zăpada

seara cînd închid ochii

tot ce e gîndit în afara mea

începe să mă dezvelească

frigul îmi aşază oasele

într-un tablou de Mondrian

pînă la urmă

ar putea fi cîteva chibrituri

unele lucruri se developează singure

trecutul e însuşi aparatul de fotografiat

care se capturează pe sine

văd orele prefăcute-n lunetă

eu sunt aceste picături de apă

în echilibru

paznicul lacului meu sunt.

foto: Arno Rafael Minkkinen

Cînd port ceva în lesă trebuie să mă dezleg pe mine

Singurătăţile mele purtate în lesă
îmi pîndesc gleznele
aşa cum Goethe a aşteptat-o
pe Lotte în întunericul din trăsură
oricum aş recunoaşte faptul de-a fi
altcineva din spatele oglinzii
mă priveşte întrebător

ochii seamănă cu acele vrăbii
ciugulind pictura vie a cireşelor
atît de puţin între mine şi realitate
cîteva renunţări ca scoicile
prefăcute în var

mă reclădesc din colţurile camerei
acolo unde pereţii sunt îmbrăţişări
herghelii de lumi cunoscute
îmi ies din piept
mă dezleagă.


tablou: René Magritte -Homesickness

Reflux

Fiecare din mine e un punct fix pentru aer

închid ochii pînă la refluxul întunericului

-o mînă pendulează între haos şi ordine

drumul cel mai simplu e oglinda sinelui

de-aceea mă rătăcesc pînă la urmă-n el

pulsul prelungeşte căderea

întorcînd-o înspre

subconştientul se-mparte-n metri cubi

-senzaţia mea de scufundare

cînd lăcrimez fragmentele de timp

uneori nu mai e nimic altceva.

tablou: Victor Brauner, Hypergenesse de la Reapparition

Reconstrucţia visului modern

Tîmpla nu mai închide-n ea lumi necontro-labile; ca şi cum mi-aş putea falsifica visurile.Trăirile sinestezice creează imagini lucide, în care mă rotesc nici în sens, nici contra lui, ci într-o reîntoarcere absurdă pînă la zero grade – acolo unde embrionul îngheţat al existenţei mi se mişcă sub pielea albă a întunericului. Un aparat imens de fotografiat cu care Dumnezeu mă eternizează. În timpii dintre capturi pot să mă sustrag, paralizîndu-mi spaţiul şi mişcarea printr-un singur vis -în vis şi tot aşa, ca o reconstrucţie a fiinţei cu prea multe începuturi puse haotic între început şi sfîrşit. Dimensiunea se înfăţişează modern, dar tiparul rămîne clasic, fiindcă în mine am nevoie de structuri asamblate cu precizie unghiulară – aşa cum şoarecilor nu li se construiesc cuşti rotunde. Văd tot ascunsul, cuvintelor în echilibru le zăresc picioare înalte de lemn, nonculoarea neagră îşi dezveleşte originea din gama cromatică blues, păsările trag după ele, prin nisip, valize grele-n care ascund iluzia zborului; oamenii sunt după asemănarea degetelor Lui, atît îşi pot lua din El, apoi aud cum dinspre umbră vin ideile, iar poezia e, de fapt, forma electronică a firelor de praf care mă întregesc. Cînd închid ochii, pereţii garsonierei mele sunt din carne, lumina o cumpăr în tablete, spitalele sunt părţi din noi care nu se mai pot vindeca în întreg, ci doar separat, de-aceea sunt întotdeauna neîncăpătoare. Înainte de-a mă trezi mă recompun cu grijă, îmi reglez respiraţia şi redau carnea mea aerului; de-abia atunci nu îmi mai aparţin.

tablou: Zeljko Djurovik -Dream

Introducere în fiinţă

Dimineaţa -un cal pur sînge

tălpi de frunze întoarse

trec prin vene

aşezînd epicardul singurătăţii

ferestrele dispar în mine

ca un film de scurt metraj

de-a v-aţi ascunselea fiinţa

şi neascunsul ei

eu cum nu sunt

şi visul cum nu e

într-o gară unde

trenurile ne ţin departe

pînă ne dezarmăm.

Angelina Kokovina -To the other herd

.

Mîinile mele dinăuntru

mă necuprind

de cealaltă parte ochii închişi

cînd lumina curge prin sînge

tăcerile

ca sorii încovoiaţi sub unghii

de-atîta durere

din limbă ne cresc rădăcini de cuvinte.

Jim Isakson -Disturbance

Lecţii de Kant(o)

Poezia
în critica pozitivă a raţiunii
cînd sufletul face vocalize
pentru o arie celebră restrînsă

cuvîntul renăscut
după înclinările lui sensibile
căutările mele
în experienţă -sternul unui ceasornicar

timpul
precum puternicul Shiva străpuns
cu o săgeată de amor
şi încercarea de-a mă prelungi
în fiecare secundă.



tablou: De Chirico - Metaphysical Interior with Biscuits

În mine dispariţia timpului tău

Cu ce să m-ademenesc în spaţiul dintre ore
cum să strig această neîncredere

lucid
aerul m-atinge ca o aripă frîntă
să pot să-mi fiu mie întîmplare
trebuie să mă privesc
în somnul treaz
atunci deschid un ceas imens
şi mă aşez în pîntecul lui

-umbra cui se-mparte în oameni
deşi el trece întreg-

strîng palma
întunericul se sparge ca un bec
mirosul lui de chihlimbar inundă pieptul clipei
e din ce în ce mai greu
să ne ţinem unul altuia respiraţia
mi-ar plăcea ca dimineaţa asta
să fie o cameră cu oglinzi
în care trecutul dispare.


Rassouli Freydoon "The Guardian"

Albul oaselor dintre nopţi

Mi-am aşezat genunchii pe marginea corabiei

sfîrşitul e suma distanţelor

am ştiut

că omului îi trebuie o unitate de măsură

pentru trecut

nu timpul

ci un cîntec pe care să-l poarte-n spate

ca pe un copil abia trezit

îmi amintesc acest punct infinit

depărtaţi pereţii lui se lipesc în mine

pînă ce oasele devin o linie continuă

fără mîini fără lucruri ce pot fi atinse

doar visul meu în formă de ochi.

Giorgio de Chirico "The Poet and His Muse"

Găsiţi voi un titlu acestei pedepse

Prin amintiri

sufletul e un cîine de vînătoare

din cînd în cînd fură de pe masă pîinea

şi-o duce îngerului

timpul copilăros în priceperea aluziilor la uitare

cum să-mblînzesc glasul măştilor fără stăpîn

după ce să potrivesc ceasurile din vis

respiraţia dimineţii îmi îngheaţă trupul

mă desparte în două

ca şi cum aş putea fără greşeală

să disting binele de rău

o parte o modelează pe cealaltă

simplă natură prinsoarea mea cu întregul

alerg

un loc unde la început a fost întîmplarea

prezentul ţinut în eprubete

naşte fantezii apoi oameni

şi după toate încercările

cui va trebui să mă înapoiez

sufletul meu cîinele meu de vînătoare

mă va aduce mie?

tablou: Zelijko Djurovik "Mutual remembrance"

Neschimbare

Iubirea m-a făcut să intru
-o altă lume-n partea stîngă a timpului
pîlpîie ca un ochi sub peticul negru

Oglinda se contemplă-n mine
-aripile ei se-nfig dureros în carne
mă întorc peste prăpastia tăcută

Dacă întind mîinile pot simţi trecutul
-degetele luminii atingînd
clapele unui pian răsturnat

Nimic altceva nu mai contează
-întunericul mutat din loc
arată lucrurile mele neschimbate.


tablou: Jacques Hérold

Suflet de culoarea rodiilor

În camera sufletului am intrat cu brăţări mîntuite

-braţe lunare dansînd în beţia oricărei neguri-

m-am aşezat goală pe ierburi de sticlă

pămîntul în jos părea o corabie-n construcţie

un mal între coastele mele pieptănate

de cel care mă ştie numai privindu-mă-n oglinzi

păzită de tigri înfometaţi

eu fiindu-mi umbră

eu fiindu-mi pradă

ajungeam să mă cunosc din toate unghiurile

iubirea ca un aparat de filmat

îmi dădea tîrcoale

şi mă arata ţie

aici şi acolo deopotrivă aceeaşi

cearcănele timpului erau pînze de păianjen

cu cît încercam să le-nlătur din colţurile camerei

lumina de culoarea rodiilor mă frîngea înăuntru

fascicule de praf îmi arătau drumuri

eu nu mai ştiam în care din mine să fiu.

tablou: George Tooker "In the Summerhouse"

Deschide-mă cu cheia sol

Cînd mîinile umbrei se-ntîlnesc

fiinţa dizolvă golul acestei iubiri

peste-ntuneric e linia mea de plutire

bucuria că după un vis încă sunt

şi-mi rostesc în aproape

indiferenţa cu care mă apăr de mine

raţiunea devine o voce radiofonică

atunci simt trupul meu altul

ipostaza de tipar a sufletului

îndepărtînd

azi-noapte am inventat o religie

-tu ştii că-n lipsa ta luna

e o armonie de jazz

pe care nu mai pot s-o dezleg-.

Gockel "Play again"

Rupturi suprapuse

Suntem aceeaşi cădere

dansul oaselor în perechi

faţă-n faţă cu mine

văd cum lucrurile

descriu oamenii

ca-ntr-o ovulaţie continuă

a temerilor

nimic nu gravitează

fără început

iubirea ne caută un ritm şchiop

de 3/4

cuvîntul meu prefacerea ta inexactă

şi mă întrebi

acelui ceva fără lume

cum să-i descumpăneşti forma

cum să-i spui

că prin noi ar putea exista.

tablou: Arno Rafael Minkkinen

Negro spiritual

27 de sori stinşi pe limbile ceasului
negura păsării atîrnîndu-mi de glezne
în locul acesta unde se poate însingura
ochiul înverzeşte fiecare dimineaţă

visul ca un antibiotic
mă vindecă de nenăscutul meu hotar
aici
apele seamănă cu degetele
revărsate peste clape
şi tot ce se întîmplă
trece firesc
în urma adevărului


iubirea există prin mine
de la stînga la dreapta
cînd mă înalţ cu umbra îngerului desculţ
ştiu
că timpul vine să egaleaze orice lucru tîrziu.



tablou: Andrei Roşulescu

Amintiri pentru sfîrşitul timpului

Septembrie

răsturnat sub pietre

tot mai uşor oamenii se obişnuiesc cu absenţa

lucrurile în sinea noastră

fragede adăposturi

pielea ca o ploaie

pentru amintiri în contratimp

nimic nu se poate uita

cînd mă prefac în altă inimă.

tablou: Kent Rich "Mountain Mahogany Leaves"

Viaductul tîrziului

Şi numai tu
cînd te întorci din celălalt capăt
încerci să uiţi
acel unghi
această distanţă

cercuri asemeni unor scrieri bolnăvicioase
săruturi apocrife adormindu-ne
în oraşul nostru prenatal

deasupra e altceva decît teamă

uneori se întîmplă să nu rămînă
un gol în locul acesta
şi mîinile mele din sticlă
văd ultimii copaci
care mai nasc oameni

dimineaţa ia forma unui duş rece
pielea ca o hîrtie de ziar
pe scalp anunţuri
vînd cumpăr
sufletul are în sfîrşit
un număr de telefon


e puţin trecut de orice oră
singurătatea în plural
ridică din ea arcuri de beton.


tablou: Remedios Varo "Reflejo lunar"

Rătăciri în linie dreaptă

Dimineaţa pereţii nasc nedumeriri

sîngele acrilic îmi pictează cuvintele

mă răstoarnă-n forme de hîrtie

ştiu exact cît aer îmi trebuie

îl măsor cu unghia

moare apoi în mine un cal

sălbatic răsuflarea pe care-o lasă

adînceşte tăietura dintre mînă şi trecut

memoria mea apăsată de tasta Ctrl

acoperă pragul dintre degete

gesturile umede ca după o ploaie

ce ne inundă plămînii

şi sentimentul că o călăuză

ceva mai sus de firesc

îmi arată linia dreaptă a rătăcirilor

dac-aş putea să-mi aşez

douăsprezece oase c-o inimă-n mijloc

toate ceasurile-ar privi

spre un departe pe care nu l-au încercat

fiecare linişte ar creşte ca un ciclop

în ochiul meu fără somn.

tablou: Cristi Robert Costescu

Firimiturile unei ştiinţe exacte

În cameră
lumina mă dezmembrează
în oase văruite întîmplări
ce-aleargă-n jurul meu
să prindă un cadru bun

ca atunci cînd dispăream
în propriul trup
cu reflexia firelor de păr
în sufletul celuilalt

intimitatea
e o poză sub scalp
pe care tot încerci s-o faci publică
imagini şocante
aşa cum sentimentele seamănă
uneori cu oamenii spînzuraţi

apoi
graniţele mele prinse-n zeci de forme
ca nişte acorduri
şi confortul
că pe-amîndoi ne-a învins acelaşi lucru

ce ştiu eu poate iubirea e gestul
de-a deschide gura pentru a primi înapoi cuvintele
riscînd din ce în ce mai mult
să devină o tehnică
iar noi copertele unei ştiinţe exacte.


tablou: Dali "The Swallow's Tail"

Alb-negru

Visul

o gară alb-negru

pe vîrful degetelor

bătăile inimii decojite

într-un loc ferit de corbii

ce-mi ies din umeri

buzele celui uitat

m-ascund în prada

alungită-n mine

lucrurile mărunte

se transformă prea uşor

în dezorientări

ca un avatar al străzilor

în braţe de copii pe care

nu mai putem călca

luna bolnavă priveşte aşternutul

ochii ei devin mînecile rochiei mele

încet

noaptea ca un pieptăn

descurcîndu-ne unul de altul

din ce în ce mai mult

mi-e tăcere.

foto: Arno Rafael Minkkinen

Avatar

Neputinţa de-a fi mai puţin

Dimineaţa
ca o cutie de rezonanţă-n care ne-mbrăţişăm
şi neputinţa de-a fi mai puţin
pentru a-i lăsa loc celuilalt
se poate să fi pierdut
cîteva spirale
iar timpul claudicat
să nu ne mai găsească-n
toate colţurile
mîinile au forma ferestrei
de-o parte şi de alta
picături de sînge privindu-se
prin crăpărura cortinei
totuşi există sori filiformi
ce ne incendiază venele
şi ploaia lovind în retine
fără să clipim a întuneric
lipeşte-ţi spatele de strigătul meu
deschis ca o biopsie a singurătăţii
cîteva spirale atît
cel puţin
nu vom mai fi la fel de întregi.


foto: "Arno Rafael Minkkinen"

Fotografiile noastre sunt nişte orbi între alb şi negru

Întunericul ce-mi sprijină mîinile

ca o creatură învăţînd dansul

o rochie lungă agăţată-n

fermoarul cu care-nchizi

iubirile tale răvăşite

şi liniştea de-abia trezită

pe-o bancă-n mijlocul nostru

poate prea des ne aşezăm

sentimentele

în acelaşi loc

rostul visului e să facă

un masaj anticelulitic

cu vînătăi

cînd ne exilăm în noi

pentru alţii

cînd ne adresăm miracolului

cu nume cunoscute

de fiecare dată cînd caut răspunsuri

sun la uşile celor care nu pleacă

ştiu sigur că i-am lăsat acolo

aşteptînd ca lucrurile să renunţe la ei

...........................................................

un corb mă acoperă

între alb şi negru

cu pulsaţia a ceea ce

nu mai ştiu să refac

şi întunericul

developîndu-mi în palme

jumătăţi de fotografii.

fotografie: Arno Rafael Minkkinen

Urma degetului pe fiecare secundă

Încercasem s-aduc înapoi
firele de nisip
s-ascult ceasul din pietre
ca un bass crescut între două inimi

frigul -o pojghiţă deasupra
întunericului
o coajă de pîine pentru
visele-nfometate

amîndoi eram apa dintr-o sticlă
nemaiştiind cum să ne-mpărţim altora
uitînd care din noi devenea celălalt

apoi
păsări oarbe aşezate-n retine
sîngele curgea-n golul dintre cuvinte
ca şi cum cineva ne-ar fi pus
să desenăm negura
cu o cariocă roşie.


fotografie: "Arno Rafael Minkkinen"

Aş vrea să-ţi fi spus prefă-mă

Mirarea că în mine ceva nu mai este/

sau un lucru exact pe care mîinile-l ocolesc

sărutul acesta de fiecare dată

ca o resuscitare

apoi căderea povesteşte cum noi

dacă ne-am fi privit mai mult

am fi fost două margini

am fi respirat unul în locul celuilalt

ca o iubire caldă păstrată-ntr-un termos

(întunericul rămîne o rană închisă

gestaţia umbrei îmblînzitoare de drum)

aş vrea să-ţi fi spus prefă-mă

continuă-mă pînă cînd

ne vom pregăti un loc

şi tot ce-i mic în noi

să-ncapă-ntr-un castel de nisip.

tablou: "Aleksander Gorbunov Black Horses against Red"

Tabără de chitară

M-am gîndit că pentru unii muzica are legătură cu poezia.
Astfel, urmaţi această adresă şi veţi găsi toate informaţiile necesare despre a doua ediţie a Taberei de Chitară: http://tabarachitara.blogspot.com

Să nu uit ce e mai important:) Mă număr printre profesorii care vor preda în această tabără.
Vă aştept!

Noi ca

Uneori sunt sălbăticia aceasta

aşteptînd să mă găsească o întîmplare

mîna e o pînza de păianjen

în care se încurcă anotimpurile

întunericul îmi roade gleznele

şi mă dezechilibrez ca un pahar

cu apă răsturnat

astăzi am căutat un gest de rătăcire

o stradă fără adăpost ce trece prin mine

dacă desfac o greşeală văd înăuntru

un sîmbure fericit lumea mea

şi neîmplinitul ei faţă-n faţă

-două fumuri trase din aceeaşi ţigară-

m-ascund printre degetele tale

ca-n barba unui filosof

căutîndu-ne unul altuia tăcerea

visînd cum un lucru se-ntoarce

către altul fără să rănească.

tablou: Kent Rich "A Grim Tale"

Radiografie

Lucrurile-ncep să crape

ca şi cum o coajă de nucă

s-ar desface peste pieptul meu

din fumul ţigării fac o fereastră

prin care văd în tine

şi note muzicale-n locul degetelor

armonizează cuţite pe care

le scoatem unul din altul

nu mai aud cuvinte

doar un zgomot de fond al buzelor

prin tunelul săpat în carne

singurătatea nu recunoaşte chipuri

ca-ntr-o staţie de troleu

unde coboară numai umbre

cu braţele deschise

te-aşezi în spatele meu

ca pentru o singură radiografie

apoi ne dezlipim din ce în ce mai greu

aşa cum o pasăre ar zgîria cu ghearele

aerul şi firicele de sînge ne-ar cădea în inimă

am învăţat să nu mai închidem ochii

iubirea e în carantină

noi devenim un reflex

la fiecare bătaie a ceasului

genunchiul singurătăţii tresărind.

tablou: Kandinsky "Improvisation 19|"

O cicatrice-n formă de

Locuiesc în tine
ca o cîmpie ascunsă-ntr-un cufăr
mă porţi pe străzi cu iluzii de 11 etaje
sufletul tău e un mall în care-mi încap
toate accesoriile cărţile
şi visurile la pachet

laşi apa să curgă
pe sorii ştinşi în firele de păr
cu aripi de vată păsările-ar vrea
să scape din mine
cearcănele ca două ceasuri subacvatice
rotesc în jurul lor ţărmul

într-o zi o să mă vezi
închizînd ochii
trupul meu păstrează
tot ceea ce laşi în urmă
ca o cicatrice-n formă de iubire

aici înăuntru
întunericul seamănă cu umbra ta
căutînd.


Aleksander Gorbunov "Novel with Sand"

Cînd ne prefacem în lucruri

Doi cîini muşcînd
din aceeaşi bucată de carne
uneori iubirea

consum zilnic un drog antidrog
dacă mi-aş roti braţele continuu
respiraţia s-ar putea opri o clipă
ne-am aranja atunci inimile de cretă

am lăsat în urmă obiceiul sunetelor
în mine
un clopot albastru bate mut
ceva din ce aştept se-agaţă
de prăbuşirea mea dezgolită
hainele obosite să mă poarte
răsfiră cîteva fire de sînge

picioarele-mi sunt goale pe dinăuntru
jartiere de fluturi sădesc
pe-o plajă umedă
tu-mi prinzi de glezne marea

cînd ne purtăm unul pe altul
trebuie cumva să ne prefacem în lucruri
să tăcem sub tălpile care despică asfaltul
altfel
nu durerea ci semnele ce-ncărunţesc
fără linişte.


tablou: Sergey Kovrigo "Breakfast"

Înstrăinarea are-n ea foşnetul unei rochii

Pereţii aduc înăuntru
un aer alb
singurătatea
e pielea ta abruptă
prefăcută-n mine nu mai aştept
herghelii de cai sălbatici
urcînd cu liftul
acum
în faţa iubirii inima face play-back
dacă n-o cosmetizezi
îi cresc unghii
de care se-agaţă-nstrăinarea
alţii vor fi anagrame
ale chipurilor noastre
aşa cum prezentul e sinonimul
altei uitări
îţi laşi trupurile pe hainele mele
tu ştii că dacă ne vom întîlni
te vei recunoaşte-n foşnetul rochiei
o să zîmbim
e la fel cum unele morţi au în ele
o doză de umor.

tablou: Salvador Dali "Dream Caused by the Flight of a Bee around a Pomegranate a Second Before Awakening"

Pielea noastră -un (dez)acord minor

Durerea ca un concert unplugged
am văzut pe degete corbii
privirile tale se-ngrămădeau
de parcă sufletul ar fi singurul troleu
din oraş iar tu nu ştii niciun corăbier
pierdut de lume

un om lipit de interior
port tu nu mă vrei în afara ta

cine nu-l poate deschide pe celălalt
rămîne somnambul pe trecerea de pietoni
îşi înveleşte craniul cu logica decapitată
visul
apoi aerul se dezmorţeşte
ca o piele dezacordată

noi răvăşim în continuare
un sărut baroc.


Gockel "Endless Love"

Revers -unul în celălalt

Visez
aşa cum algele mi se răsucesc pe degete
din cînd în cînd tu
fereastră prăfuită sub piele

dac-aş putea s-apropii tîmpla
de moartea unei pietre
frumos prefăcute în viu
n-aş mai avea nevoie de ochi
iar mîna ar fi o cheie
ce roteşte-năuntru

destul am rămas o singură inimă
respiraţia ta lărgeşte spaţiul
ne cuprinde ca-n pîntecul unei păsări
înnoptînd în noi.


Kandinsky "Composition 10"

Se făcuse despărţire cînd am terminat de iubit

Ne-am deconectat vocile
ieşea un semnal puternic din şira spinării
inimile formau un unghi de 90 de grade
ceea ce uitaserăm avea mîini mai cuprinzătoare
decît ale noastre


se făcea întuneric pe vîrful degetelor
soarele pîlpîia la 60 de waţi
deasupra firelor de păr o pasăre
ne bifurca timpul

înăuntru liniştea
ca umbra aripilor pe apă
simţeam că mi-e sete
şi dacă
m-aş fi întors un metru în noi
ne-ar fi decupat o foarfecă
ce taie doar vîrfuri.

Elie Levy "Source of life"

Ruptura unei stări ce mă dezertează

Aerul se-ascunde sub pietre

precum nudul unei femei în haine călugăreşti

iluzia devine insomnia dinaintea naşterii unui

fluture

glasul mi se dezlipeşte de lucruri

ca o fractură de os

o fiară iertată pune la loc fîşii de carne

ştiu

existenţa durează o secundă

apoi convulsia se rostogoleşte firesc

între verbul lepădat şi limita lui

uneori e nespus de frumos să fii părăsit

găseşti înăuntru o cochilie goală

şi-o porţi prin lume ca o plasă de fluturi

geometria iubirii e o anestezie locală

aşa cum lumina se strînge-n jurul buzelor

distanţa dintre pămînt şi umbră

ascunde colţurile timpu-mi arată colţii albiţi

de periajul orelor încet dezertoare

dacă-ntind braţele simt prezentul

-fantomă ce sîngerează-

atunci singurătatea nu există decît între

vîrful limbii şi coastele tale

o respiraţie contagioasă-n ţesătura liniilor

ce mă sprijină

numai prin mine pot să trec fără zgomot

s-ar putea spune că-n acele nopţi

un puls oarecare se opreşte

îmblînzind.

Zelijko Djurovik Seeking for Answer

Dac-am putea fără s-atingem vreun acoperiş

Palmele noastre se-agaţă
de articulaţiile aerului
respiraţiile adună-n ele spaţiul
îl reduc la o singură trăire
poate dac-am şti să cădem
cît mai aproape unul de altul
ne-am transforma-ntr-un cerc
în care-am sta nevătămaţi
pielea se prinde-n aşternut
ca obrajii înroşiţi ai lunii
încă mi-e teamă c-ascunzi în tine
un necunoscut cu care fac dragoste
şi dimineaţa voi purta
un trup străin
nu singurătatea
ci acoperişul pămîntiu
unde sunt aripi înţepenite fără păsări
aşteptînd.


tablou: Alexander Bazarin "Mystical Realism Life in the City"

Oasele mele măsoară lucruri

Lumea pe care vîntul o adună-n plămînii mei
Şi iubirea –vînătaie lipită de respiraţie
În mersul firesc
În împiedicarea firească

Apoi totul devine o margine
Ca şi cum în fiecare zi
Se desprinde ceva din mine
Şi nu mă mai poate privi
Decît prin crăpătura unei uşi

Între îmbrăţişarea ce face să
Cadă straturi de piele
Şi colţul unde întunericul
Nostru se lipeşte

Nu lipsa aripilor
Ci umbrele ce ni se prind
Cu unghiile de oase
De fapt
Singurul lucru prin care
Ne putem întoarce înspre noi.


tablou: Remedios Varo

Rătăcirea mea e-ntr-un singur loc

Mă cuprind cu vîrfurile degetelor
un glas scăzut e-ntunericul
respiraţia ca un bec ce pîlpîie-n cerul gurii
dac-aş închide ochii-n locul în care ştiu că
sunt doar eu aş simţi cum materia se retrage

străzile mi se lipesc de piele
- nişte inele pirdute-n goana minelui şi
teama densă ca unghiile unei femei -
orice singurătate e arhaică o mînă amorţită
ce nu poate roti nicio cheie

apoi tresar cînd cineva se-apropie
pînă la urmă
nu e nicio diferenţă.


tablou: Ann de Lorge "Bass slap"

Cînd sinele se prinde-n rădăcinile noastre

Eu să fiu întregul

eu să fiu prăpastia

aerul trece prin mine

ca un perete despicat

la jumătatea luminii

sinele ţine lumînarea

cu flacăra-n jos umbrele

mele se rostogolesc

galbene precum oasele-n

palma iubirii rana mi-e

pradă cu unghii arcuite pe

buzele tale

eu n-am ridicat niciodată

lucruri de pe pămînt doar

le-am crescut rădăcinile

pînă să-mi poată atinge

fiecare lacrimă.

tablou: Aleksander Gorbunov "Oak-Wizard"

Nostalgia mea se-adăposteşte-n orice pradă

Iubirile
Ca două mîini ce cunosc scrisul

Timpul se rupe
Oasele mele albe sub aripile
Fluturilor evadaţi

Nu-mi amintesc decît gurile noastre
De-o parte şi de alta a respiraţiei
Atît de tăcute încît credeam că o
Pasăre rănită visează între noi

Spaţiul încă nu-ncepuse să crească

Şi ne cădeau din buzunare tot felul de lucruri
Furate
Din trecut.

tablou: Chagall

Rătăcirile mele înseamnă nemişcare

Un măr muşcat rămîne-ntunericul în care
intru deasupra pielii un strat subţire de praf
nu-mi clatin trupul şi spaţiul se micşorează
căzîndu-mi în palme orice amintire a mea e
un gerunziu la sfîrşitul fiecărei clipe clipesc
rar de teamă că n-o să văd timpul oprindu-se
iar trenul tău va trece pe sub pămînt în locul
în care aştept am retinele reci dimineaţa şi gura
deschisă-n dreptul inimii căutînd.


tablou: Diane Tremblay "View from up"

La-nceput am învăţat cum să număr oamenii

Marginile lor trec prin mine ca printr-un fir

de iarbă ploaia obosită pe locurile vechi

unde-am învăţat cum se numără oamenii

cu unghiile trag înspre mine vîrfuri de lumină

gura mea ia forma aerului înoptînd c-un rest

de aripă îmi măsor mîinile mă rostogolesc

aşa cum valul îţi intră-n orbite pînă dincolo

de mine mai sunt nişte căini păzind oasele

vii ce se potrivesc în locurile amnezice

din trup poate pentru departele-n care

s-au dus precum păsările-n umbra spaţiului

am rămas în urma lor numărînd.

tablou: Diane Tremblay "Peace at the intensive care"

Hemoragie de aer

Respiraţiile noastre ca pereţii unei scoici
Înăuntru prea puţin întuneric ne cade în
Palme gura ta e o uşă prin care intru găsindu-mă
Cînd timpul face loc păsărilor să treacă

Îmi ies din piept rotocoale de îngeri
Ca nişte dezertori
Apoi umbra mea îşi loveşte creştetul de cer
Nu mai am mîini nici ochi
Doar trunchiuri de copaci mi se-ngrămădesc
Între coaste

Precum o herghelie bătăile inimii ne caută
Noi ne iubim pînă ce oasele ne strîng
Gurile noastre într-o hemoragie de aer
E frumos cînd la fiecare respiraţie creăm un om.


tablou: Ger Alby "Cambio de Aires"

Cînd n-ar mai trebui să ne dizolvăm

Idei filiforme ţigări ce nu stau între degete
Noaptea ca un aparat cu blitz pentru
Iubire dacă nu ne rostim nu mai ştim
Să ne găsim în acelaşi loc cu ochii
Închişi din prima clipă fiecare îşi
Mîngîie trecutul în celălalt nu poate
Cuvîntul aşa cum mîna nu strînge
Decît gestul plecării dacă patetic
N-ar însemna ceva atît de frumos
Ne-aş defini astfel şi toate mişcările
Noastre ar fi acel punct în care n-ar
Mai trebui să ne dizolvăm.

tablou Angela Ferreira "Union"

Orice fiară se-mblînzeşte singură atunci cînd pleacă

Întunericul dintre mine şi perete
e ca un praf de puşcă rămîn nemişcată
precum un pahar cu apă în umbra tăcerii
cuvîntul fără contur ia forma oricărui
lucru ar părea că un înger bate cuie
în razele soarelui eu nu-mblînzesc
nicio fiară ne privim înăuntru pînă ce
pielea mea plezneşte pe buzele celui
care mă rosteşte alungînd.


tablou: Alissa Renzetti "Regret"

Phenomenon

Viaţa întinsă peste ochiul meu străin ca părul
unui înger prins între aripile avioanelor nimic
nu se-mbrăţişează fără o mînă ce intră-n lucruri
şi toate radiografiile arată o cheie ruginită
înăuntru vin păsări ce ne cuvîntă întunericul
se-arcuiesc pe sprîncenele noastre înălţîndu-ne
nu suntem nici măcar mai mult două forme
pe care le lasă vîntul în retine apoi iubirea
se preface-ntr-o idee ce-şi caută ospiciul
pot spune tot mai aproape lovindu-ne genunchii
eu n-am rupt niciodată un cerc doar mi-am auzit
respiraţia în timp şi m-am bucurat că amîndoi
încă eram la locurile noastre.


tablou: Jean Delville "Parsifal"

Lîngă mine locuieşte o pasăre

Lîngă mine în aşternut e o pasăre
Tavanul cade peste noi ca un cer
Împins de tălpile îngerilor
Un rîu întreg curge prin robinet
Şi alge ni se lipesc de stern dimineaţa
Bătăile inimii usucă sîngele rămîne
O pictură abstractă pe vene aici nu e
Nicio uşă doar ochiul meu ca un pahar
Cu apă sărată ne-mbrăţişăm aşa cum
Ceasornicarul îşi tiveşte pleoapele
Cu acele ceasului cînd m-am despărţit
De un om am locuit o perioadă
În plămînii unui fumător acum însă
Nu mai ies din casă visez rar ca şi cum
Inima ar bate doar cînd cineva foloseşte
Soneria spaţiul rămîne în stare de veghe
Fisurile zgîrie singurul lucru neamorţit
Pot să trag de timp silabisind oamenii
Nu întunericul ci felul cum nu mai vezi
Înăuntrul tău decît linii trasate.


tablou: Michele Cadoret "Vierge"

Cum ne hrănim cu amintiri

Ştii
Cînd se-aşază cineva lîngă mine
Îl trag de mînecă şi-i zîmbesc
Însă unul mi-a spus odată că e
La fel ca mine a scos o jumătate
De poză din buzunar şi-a mîncat-o
Fără să răsufle eu încă nu pot i-am spus
Decît să rod pe margini şi mi-a povestit
cum la-nceput nici nu putea s-o privească
dar a lăsat-o în soare apoi a plouat peste ea
Şi încet s-a deteriorat făcîndu-l să creadă
Că orice lucru ar putea să dispară şi-a amintit
Că într-o zi a ars-o pînă la jumătate dar scrumul
N-a putut să-l înghită atunci au mai trecut
Cîţiva ani apoi a lăsat-o să cadă de la fereastră
Şi următorul gest a fost să se-arunce după ea
A căzut exact în locul în care fusese odată
Inima Ei în poză şi-a scăpat doar cu o zgîrietură
Pe retină acum după ce o mîncase zîmbea
Într-o parte ca un soare nesigur ce se roteşte
Deasupra omului şi se căuta înnebunit
Prin buzunare ai scăpat i-am spus în timp ce
Mă uitam la jumătatea mea dar el a încercat
Să mi-o fure din mînă ne-am luptat pînă ce
Au rămas nişte bucăţele de hîrtie ca firimiturile
Pe care le lasă timpul înfometat l-am privit
Cu milă şi am plecat mai departe
Ştii
Cînd se-aşază cineva lîngă mine
Îl trag de mînecă şi-i zîmbesc
Apoi îl întreb dacă n-are cumva
O poză veche ce nu-i mai trebuie
Poate chiar numai o jumătate.


tablou: Bernard Chardon

Întotdeauna e vorba de o idee

Întotdeauna e vorba de o idee
Orientarea sînilor mei către nord
A retinelor către acele ceasului
În grădina aceasta cu ferestre
Lumina se prinde-n rădăcinile oamenilor

Apoi umbra se-agaţă de două mîini oarecare
Dezbracă spaţiul ca nudul unei păsări învelind
Inima alunecă sub unghiile tale
Cu zgomotul mut ca şi cum prima literă
Ar fi fost un gînd interzis

Culoarea pielii ne rămîne pe degete
Poate e iubirea imi spui sfîrşit
Şi dacă primul cuvînt învăţat ar trebui
Să se repete înainte de moarte
Ce-ai pune între ele ca semnul unei cărţi
Cu îngeri presaţi cu păsări ce încă mai
Mişcă din aripi întorcîndu-ne?


tablou: Jean Delville "Tristan and Yseult"

Cînd inima se opreşte păsările ne hrănesc pînă ne cresc alte aripi

Noaptea între 3 şi 4 inima mi se opreşte
În dreptul ceasului luat cu împrumut
Atunci se-ntîlnesc oamenii
Şi se-ating ca nişte andabaţi

-Să ne prefacem într-o fereastră
Mă-ndeamnă vocea marginile noastre
Vor încadra lumea aruncată în aer
Zburătorese înmiresmate vor fi clipele
Despăprţite de cărnurile lor-

Degetele lungi ale somnului apasă venele
Aşa cum piatra zdrobeşte apa de sub ea

-Vom ajunge înaintea oricărei naşteri
Suflul nostru va fi inhalat prin gurile lor mici-

Pielea simte cel mai bine singurătatea
Luna se desface peste cîţiva ca o minge tăiată

-O să lucrăm numai pentru mersul
Nostru continuu asfaltînd drumul spre rai-

Vopsea acrilică rămîne pe pleoape
Cînd ne privim unul pe altul în oglindă

-Vom prăda trecutul luîndu-i
Atît cît putem să mai fim-

Apoi păsările îşi fac în noi cuib
Şi ne hrănesc pînă ne vor creşte alte aripi.


tablou: Jean Delville "Regeneration"

Cînd lucrurile înseamnă redevenire

Prin mine creşte copacul înalt
Cad fructe şi oameni tăcuţi

-Să ne întoarcem spune vocea
Ultima stradă are întotdeauna lacăt-

Ochii sărută păsările căzătoare
Aerul e un cerc frînt în dreptul fiecăruia

-Apoi vom răsuci iubirea
pe sub uşile vîntului-

Palmele strîng în ele străzile
Îngerii se chircesc în gropile din cer

-Fîşii din trecut se-aşează
Pe umeraşe dezbrăcîndu-ne-

Ca un fermoar singurătatea
Ne-agaţă pielea între zimţii ei

-Nimic nu va fi în noi
Mai puţin decît suntem-

Visele îmbrăţişează sufletul
Aşa cum mătasea atinge sîngele în cădere

-Şi dacă înghiţim prea multă lumină
Pielea noastră va părea un metal preţios-

Cad tot mai puţini oameni din mine
Restul mi se lipeşte de inimă
Ca şi cum ar fi o păpuşă gonflabilă

-Şi dacă înghiţim întunericul nu-i nimic spune
Vocea o să ne-mbrăţişăm ca doi fluturi
Care la bătrîneţe redevin omizi-.


tablou: Gil Bruvel

...