duminică, 2 iunie 2019

Ceasornicul lui Ahaz

(...) Cine este urmăritorul nostru, cine e “coordonatorul” acestei lucrări existenţiale, cine consemnează toate întâmplările, cine inventariază toate gândurile, cine are o memorie atât de încăpătoare cât însăşi memoria absolută? Cine ne urmăreşte din umbră, cine îşi asumă, responsabil, înregistrarea, în complicitate taciturnă, a stărilor noastre, a demenţelor permanente sau provizorii, a celor mai intime întrebări, a fricilor, abandonurilor, renegărilor?

În aceste cazuri, cred că umbra e dactilografa noastră. Fie că e umbra “fizică” sau o metaforă, asta are mai puţină importanţă. Umbra are rolul de a ne însoţi; nu de a ne fi călăuză, ci de a fi doar însoţitorul aparent fără rol, faţă de care nu putem nutri vreo formă de simpatie, dar nici de antipatie, fiindcă ştie să se ascundă la timp. Este un fel de înger negru - de fapt, însoţirea imitativă a unui înger. Fără o respiraţie independentă, fără să întârzie la întâlnirea cu noi (fie că o vedem, fie că nu).

Astfel, umbra ar fi o aparţinătoare a unui ordin mai înalt.

Într-adevăr, umbra serii, a întunecimii, este sub semnul malign al dispariţiei luminii, aşa cum apare în Cântarea Cântărilor (cap. IV): “Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine, munte de tămâie”.
La fel, “umbra morţii” e asociată întunericului şi nu se instalează ca o dimensiune protectoare. Ieremia (cap. 13):  “Daţi slavă Domnului Dumnezeului vostru, până nu vine întunericul şi până nu se lovesc picioarele voastre de munţii nopţii. Voi veţi aştepta lumina, dar El o va preface în umbra morţii, o va preface în negură adâncă”.

Dar mai este o deschidere, una care nu e legată de întunecime, anume umbra răcoroasă, protectoare, suport al apropierii, al chemării, al învăluirii celui chemat:
”Sau de umbrea norul (Domnului) deasupra cortului două zile, sau o lună, sau un an, fiii lui Israel stăteau și nu plecau la drum; iar când se ridica el, atunci plecau” (Numerii, 9)
“Ei aduc jertfe pe vârfurile munţilor şi tămâieri pe înălţimea colinelor, sub stejari, plopi şi terebinţi, căci umbra este bună”. (Osea, 13)
 “Să se întoarcă la Mine şi să se adăpostească la umbra Mea”. (Osea, 14)
 “Că ai înmulţit mila Ta, Dumnezeule, iar fiii oamenilor în umbra aripilor Tale vor nădăjdui”. (Psalmi, 35)

Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, Capitolul 9, 5: “Deasupra chivotului erau heruvimii slavei, care umbreau altarul împăcării”.

SfântaEvanghelie după Luca, 1: “Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”.

Găsim o astfel de semnificaţie în Cântarea Cântărilor: “Cum este mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea!”

În acest caz, apare o instanţă răcoroasă, care protejează obiectul pe care-l conţine; este coaja prezentă care închide în ea, care face invers parcursul ecloziunii. E un loc sigur unde te poţi adăposti, iar beneficiarul ei este răsplătit prin răcoare şi siguranţă. Aşadar, aici nu e vorba de prevestirea nopţii, a intrării în coaja întunericului, ci se face referire la o “haină” pe care-o poţi îmbrăca, un strat epidermic proteguitor, o dublare a femininului cu natura umbritoare masculină.
În continuare, în Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, se vorbeşte despre “umbra bunurilor viitoare”: “În adevăr, Legea având umbra bunurilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor, nu poate niciodată - cu aceleaşi jertfe, aduse neîncetat în fiecare an - să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie”.
Acelaşi rost protector, ba mai mult, vindecător îl găsim În Faptele Sfinţilor Apostoli; aflăm că “scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei.”

Umbra, ca“extensie” a fiinţei, e un dat al ei, integrat în constituţia şi-n adâncimea omului. Astfel, printr-un transfer de atribute, capătă dimensiune umană, devine reală, vie, poate capta beneficiile celui care o poartă.
În "Iezechiel" găsim aceeaşi întindere vrednică şi binefăcătoare, creând un spaţiu vital, un loc pentru orientarea nestingherită a confortului, a bunei locuiri. “Pe muntele cel înalt al lui Israel îl voi sădi şi va slobozi ramuri, va aduce rod, şi se va face un cedru falnic şi vor locui în el tot felul de păsări; tot felul de înaripate vor locui în umbra ramurilor lui.”

“Dar, după ce s-a semănat, creşte şi se face mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari, încât sub umbra lui pot să sălăşluiască păsările cerului”. (SfântaEvanghelie după Marcu, 4)

Mistuirii arzătoare i se opune densitatea licoroasă a norului (“Precum se potoleşte căldura la umbra unui nor, aşa se va domoli cântecul de biruinţă al stăpânitorilor silnici” - Isaia Cap 25 -; “umbra unei stânci înalte într-un ţinut însetat”) - Isaia, 16.

Retractibilitatea timpului, posibilă prin intervenţia lui Dumnezeu e sugerată prin întoarcerea umbrei, ca o componentă ce acoperă nu numai locurile, dar şi evenimentele, şi, prin voinţa divină, le poate descoperi, le poate lăsa fără materialitate, adică le întoarce în timp. Giulgiu al desfăşurărilor: ea e un corpus material al lumii, o dovadă incontestabilă a prezenţei, a prezentului tuturor lucrurilor;  întoarcerea, reversibilitatea care începe cu stratul protector. Pentru a ne disloca din prezent în trecut, suntem “teleportaţi” stratificat; mai întâi e o dezvelire a acestei duble epiderme, şi abia apoi vine orientarea întreagă spre un punct temporal depăşit, trecut:
"Iată voi întoarce umbra cu atâtea linii pe care soarele le-a străbătut pe ceasornicul lui Ahaz, să zic cu zece linii". Şi soarele s-a dat înapoi cu zece linii pe care el le străbătuse.” (Isaia, 38)
Cartea a patra a Regilor, 20: “Iar Isaia a zis: "Iată semn de la Domnul că-şi va împlini Domnul cuvântul pe care l-a rostit: Vrei să treacă umbra la ceasul de soare cu zece linii înainte sau să se dea cu zece linii înapoi?"
Cartea a patra a Regilor, 20. Iezechia a zis: "E uşor ca umbra să se mişte cu zece linii înainte. Nu, ci să se dea umbra cu zece linii înapoi".
Şi tot umbra este cea care rămâne la sfârşit, fiindcă mormintele sunt spaţii ale umbrelor, şi nu ale oamenilor: “Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia”. (Isaia, 26, 19)
Umbra, ca o haină ce îmbracă omul viu, rămâne, se prelungeşte temporal atât înaintea noastră, cât şi după moarte. Conţinutul ei material subzistă încercării de prefacere în pulbere a corpului.
Totuși, fără carnea vie și forfotitoare, rămâne o contracţie a umanului, o prezenţă goală, pustiită de obiectul înlumirii sale.

(...................)

Ca dovadă a luminării noastre, vălul întunecos cade pe lângă noi, lăsându-ne solari, receptivi în interioritatea noastră. Poate fi simbolul transcendenţei, al pătrunderii uman-divinului, din exterior înăuntru, al dezvelirii, al înlăturării aparenţei epidermale. Omul gol, sărac pe dinăuntru, e omul în stare excepţională, aşa cum duhul trebuie să fie purificat, sărac, precum un vas curat ce urmează să fie umplut cu apă vie, cu înţelepciune, îndumnezeire – atribute permanent promise ca fiind tangibile.

Tragic este când lumina din interior se stinge din ce în ce mai mult. Atunci până şi umbra e mai luminoasă decât noi şi ne proiectează, în chip prăpăstios şi absurd, la periferia propriei persoane. Se spune despre cineva că a devenit ca o umbră; omul nu mai e recunoscut ca el însuşi, ci mai mult ca un abur  (carapacea inexistentului e aceeaşi cu cea a inferiorităţii existenței spirituale).
Când suntem luminaţi de astru, cade de pe noi veșmântul eteric și noduros. Când ne luminează soarele lăuntric, ne dezbrăcăm de trup, fiindcă nu acesta are conţinutul spiritual, nu el are-n substanţa lui cerul, marele Corp Ceresc.

Luminată puternic, lumea ne-ar dezveli toate cotloanele. Însă, intrând în adâncurile ei, acolo unde văzul devine vedere iluminatoare, vom observa nevăzutul, vom auzi neauzitul, adică un mare întuneric ni se va arăta, ce are-n el misterul şi limba interioară. În Upanişade întâlnim referinţa la marele întuneric, acela care cuprinde omul în starea de somn profund, cea fără vise, stare considerată a fi cea mai importantă treaptă spre unificarea cu conştiinţa supremă, spre ajungerea la Brahman. Întunericul reglează conţinutul luminos la punctul lui minim, de anihilare; în acest caz, luminozitatea e asociată cu lumea, cu mundanul.

Este vorba de un întuneric al aprofundării, al cunoaşterii, un întuneric fie în starea de somn fără vise, cum e descris în Upanişade, fie în starea de veghe,  creatoare, purtătoare de mesaje şi deschisă la dialogul transcendent. Marele Necunoscut este marele întuneric, tăcerea Lui e limba noastră interioară, gesticulaţia Lui e manifestarea omului în lume, diversitatea căutărilor noastre provine din generozitatea Lui. Fiindcă a da omului libertate este un act de generozitate nemărginită. Deci libertatea noastră este generozitatea lui Dumnezeu. Numai din generozitate poţi acorda creaturii pe care ai plămădit-o o cale activă spre mântuire. Altfel, starea de fericire ar fi presupus o eternă inactivitate şi lipsă de aspiraţie. De aici harul de la Dumnezeu, din aspiraţia noastră către el. E un paradox: pe de o parte, mai înainte i-a dat Dumnezeu omului harul, pe da altă parte, mai înainte omul a aspirat către harul său.
Căutarea, interiorul, nevăzutul, întunericul sunt căile cunoaşterii. Însoţiţi de îngerul nostru păzitor, mergem pe acest drum mai având un “martor” tot din categoria întunericului aparent nepătruns, şi anume umbra.
Dar cum putem vedea în acest întuneric divin, cum putem percepe invizibilul? Prin intermediul inimaginaţiei. (...)


luni, 4 martie 2019

Exil (tratament în dimineața rece)


ferește-te de dragostea care rezistă oricărei forme
de nebunie. de umbrele ei cu dantură
de hiacint nu te lăsa stăpânit. nici renunțare nu este, nici spaimă
care ne apropie și mai mult. vorbărie de
pulbere și verdeață de care nu poți scăpa
brațele ei sunt catedrale în dimineața rece
în preajma ei nu trebuie să fii fragil sau să
simți răcoare. te tratează
de sus, voce exilată. cântecul
ei te împodobește încă o zi
nimeni nu ar vedea-o dacă n-ar fi lăsat-o în urmă cu tristețe
strigătul tău e negare și aur
curat. nu

te apropia de dragostea care sfârșește în splendoare
animalele sălbatice pe care va trebui să le ucizi
o să te devoreze până la os.

marți, 19 februarie 2019




După ce, la prima amintire din Târgu-Jiu, sabia lui Tudor Vladimirescu îmi sclipise pe tăișul dintre limbă și tăcere, acum urma să mergem în parcul din centru, acolo unde era trenulețul cu ultimul vagon mai subțire ca celelalte, împăunat cu un roșu bezmetic, pe care doar copiii cei mai curajoși îl atingeau, sărind, într-o combustie de culori și strigăte, un metru înapoi, în râsetele și aplauzele celorlați copii. Eu nu m-am urcat în vagonul ăla niciodată, fiindcă mi se părea că e o fiară care nu numai că m-ar înghiți, dar m-ar reda lumii umflată ca un balon zburător, cu organele înfășurate în cabluri, o fetiță electrică ce nu ar mai fi putut să articuleze decât litere arse și prăjite, fără nicio legătură cu alfabetul realității. M-am așezat, ca de obicei, în cel de-al doilea vagon și am pornit pe traseul șerpuit și puțin înfricoșător, pe sub crengile de ginko biloba și pe lângă imensul aparat de vată pe băț. Aveam impresia că treceam prin plasa unei balene albe și dulci și că puteam să mânânc din ea oricât aș fi vrut, până ce pântecul meu ar fi devenit un rotocol din țesătură moale. Și apoi, când aș fi coborât din trenuleț, la picioarele mele s-ar fi întins un covor din aceleași fire delicate, pe care aș fi călcat încălțată cu pantofii mei de lac, strânși de bareta roșie. Lumina mirosea a vanilie cu scorțișoară, și toți pasagerii acelui tren miniatural inspirau, atât de adânc, nu numai aerul locurilor acelora neschimbate, ci și aerul unor așezări viitoare, pe care le străbăteam cu prezența noastră elfică, ruptă de mișcarea rectilinie a zilei.  
Apoi am plecat cu tata să privim râul de la capătul parcului. Jiul era glazurat alb-violet în timp ce razele apusului, ca niște picioroange antrenate la circ, patinau labirintic și caraghios.
- De ce nu înoată nimeni aici? am întrebat.
- O... Sunt multe povești înfricoșătoare. Nimeni din cei care-au intrat în apa lui n-a mai ieșit cu viață.
Aflasem nu demult cum se înecase un copil de la noi de la bloc. Avea doar câteva luni și stătea într-un coș cu un mâner mare și portocaliu pe bancheta din spate a mașinii. Părinții lui se întorceau cu el de la un vraci din Mătăsari, care încercase să le vindece copilul de friguri înțepându-l în umeri și în buric cu un ac de oțel, prin care trecea o sârmuliță veche și descântată. Pe podul de pe Jiu, au făcut accident, iar coșulețul a sărit peste balustradă și a intrat, prin suprafața liniștită și înșelătoare a apei, până în străfundurile unei lumi din care mai avea să se întoarcă de multe ori. De atunci, o dată la câțiva ani, povesteau vecinii noștri de pe Aleea Plopilor, acolo unde era apartamentul nostru, din apele veștede se ridica ba un copil de vreo 2 ani, ba, peste câtva timp, un prichindel cu fața veselă de vreo 5 ani, ca apoi să fie văzut cu chipul adolescentin, păzind parcă peste domeniul lui acvatic și uitându-se indiferent la cei care încă nu simțiseră vertijurile nenăscute ale apelor.
- Noi am vrut să ne bălăcim odată în el, a continuat tata, dar când să ne aruncăm de aici de pe malul ăsta neîngrădit, unei fetițe care era cu noi i s-a desprins lănțișorul de la gât și i-a căzut, cu medalionul lui în formă de pește, în apă. Am văzut atunci o mână înșfăcând medalionul, o mână îmbătrânită, cu degete arcuite, de saxofonist. Ni s-a făcut așa frică, încât am luat-o la fugă și am sărit peste masa lui Brâncuși, împiedicându-ne de scaunele ei argintate.
La întoarcere, eu și tata ne-am oprit la Masa tăcerii. Pe atunci nu erau gardieni în jurul ei, și unii turiști chiar se așezau pe scaune și luau prânzul acolo. Eu nu am atins nici o bucățică de calcar, nu fiindcă ai mei mi-ar fi interzis, ci pentru că simțeam că ceva respiră acolo în sculpturile a căror rigiditate devenea, în crepusculul pal-roșiatic, pântecoasă; înăuntru era o vietate care încerca să iasă la suprafață, să pleznească prin membrana alb-argintie. Taică-miu își aprindea o țigară și privea stins spre Jiu. Iar eu nu mă mai săturam să respir odată cu clepsidrele din granule și cioburi înmărmurite. Fiecare dintre cele 12 scaune era diferit. Înconjuram masa și între ea și scaune îmi treceam mâna prin aerul poros, ca de animal domestic. Număram în gând până la 12 și unde se oprea numărătoarea, acolo încremeneam și eu. ”Ăsta e un scaun de copil”, îmi spuneam, ”pe ăsta nu poate sta decât o pasăre”, și tot așa, până se întuneca și nu mai vedeam decât lumina de la țigară și suprafața precum o lună cu obraz de aragonit a mesei și a scaunelor. Dacă insistam cu privirea prin întuneric, materia lor își desfăcea o pâlpâire stinsă, dar suficientă cât să poți vedea cumva în ele pe de-a-ntregul. Cei 12 pitici cu pălării aplatizate de circari își întindeau piciorușele și se roteau, schimbându-și locul. Nimeni nu putea bănui că, de fapt, ele nu mai sunt acolo unde fuseseră așezate și că, într-una dintre nopți, când copilul de câteva luni se înecase, Iuda și Iisus își schimbaseră locurile într-o rotire insesizabilă, pentru ca apoi tragedia să se petreacă din cauza unui milimetru de repoziționare. Lumea o luase razna, podurile se cutremuraseră în mirosul de fum apocaliptic; privirea celui care trece prin retina altuia poate determina răsturnarea universului într-o clipă. Dar Iisus își reluase locul și, din tărâmul de pe fundul celui mai periculos râu, întorcea sufletul copilului cu fața către tot ceea ce este pământesc, îl arăta ca o reabilitare a noastră, a tuturor, ca un „trailer” ambiguu al lumii de apoi.                                                              Pe urmă m-am oprit sub Poarta sărutului, care niciodată n-a avut pentru mine vreo însemnătate erotică. De fapt, n-am perceput-o ca fiind altfel decât Unul, un întreg, și nu două jumătăți îmbrățișate. Poate cei care-o percepeau înjumătățit se așezau sub tavanul ei și se sărutau. Dar pentru mine era un imens tunel răsucit, un mănunchi de trei coloane dintr-un templu interior, o parte din mine însămi, ceva care pur și simplu ieșise din oasele mele și alesese să dureze acolo. Oasele mele răsucite, pe care nu se așază nicio pasăre, niciun cântec - altul decât sunetul din toracele meu dăltuit atent. Era acolo un portal, iar îmbrățișarea nu era decât o cheie pe care trebuia s-o descifrezi, o ghicitoare despre doi, al cărei răspuns trebuia să-l găsești de unul singur.
De regulă, la Coloană nu mergeam în aceeași zi. Coloana avea un timp al ei special, întotdeauna ziua, sub soarele din tablă coclită de deasupra orășelului meu căptușit cu plase matlasate. În apropierea Coloanei era un aer dens, de respirații stratificate ale îmblânzitorilor de fiare; împletiturile și răsucirile stratosferice își lăsau în jos alpiniștii invizibili, care-ajungeau să coboare pe tulpina unei plante cosmice, pe înfășurarea microscopică a unei corzi de chitară, pe gâtul lung, cu multiple mere adamice, al unei ființe pe cât de fantastică, pe-atât de concretă și plină de mărturii ale unor eforturi de-a se înălța și de-a se cuprinde pe ea însăși în aceeași particulă de timp.
Dar atunci era pentru prima și ultima oară când ajungeam acolo noaptea. Coloana nu mi se arătase niciodată astfel, ca o coadă de șarpe care ieșea la nesfârșit din pământ, forfotitor și totemic, lucind argintiu în pupilele mele verzi-decolorate. Iar când tata și-a aprins țigara, coada nărăvașă s-a zbicit către fața lui și i-a retezat cilindrul alburiu cu o mișcare scurtă, de viperă-educatoare. Neștiind ce se întâmplă, taică-miu a înjurat năucit și a-nceput să se uite prin iarbă, fiindcă de acolo i se păruse că-i sărise ceva până în dreptul gurii. Dar eu văzusem coada ieșind o secundă din pământ, înfoindu-se ca o încheietură de centaur, și, cu un glas răgușit, imperceptibil, ne spusese fiecăruia un cuvânt care-avea să ne definească. Iar cuvântul ni se-ntindea nelămurit pe piele, ne ajungea apoi în jurul gâtului și ne mângâia ori ne strângea cu tandrețe și oroare. Eu nu știu dacă astea au fost viziuni sau doar cotloane psihice, magme umflate sub pelerina unei divinități vestitoare sau vise din lavița unui sculptor cu dalte profețitoare. Dar în seara aia îmi amintesc un cuvânt mângâindu-mi pielea de reptilă purpurie. Și acel cuvânt s-a auzit mai tare decât bătăile inimii unei sculpturi ce prinde viață. Era un cuvânt-pojghiță, ce-avea să se spargă și să mă lase să intru în lumea pe care-o căutam cu adevărat, lumea de sub toracele din firișoare de păpădie și fontă, lumea de sub mii de alte lumi cu pojghițele lor de gheață și carapace. Auzeam acel cuvânt în forma lui cea mai pură, de sunet. Era ceva ce  nu-mi aparținea și, totodată, ceva creat de mine. A crea înseamnă să găsești în obiecte o melodie care există înainte de facerea lumii. Eu tocmai auzisem un licăr de sunet care mă făcea să privesc într-o amintire și-o uitare bolborositoare din adânc.

vineri, 8 februarie 2019

Straia și grădina de zmeură




Când m-am născut, stră-stră-străbunica avea 145 de ani și o grădină de zmeură.  Locuia într-un spațiu cu striații de ceață care noaptea se ridicau până la stelele cele mai apropiate, pentru a le strânge ca-ntr-o fașă de tifon și a le spune, într-un fel eteric, poveștile adunate de pe pământ.
Fiindcă-mi era greu s-o strig cu un ecou prelung de stră-uri, îi spuneam simplu Straia. Vara mă lua cu ea în grădină și începea să scoată tot felul de cufere alcătuite albăstrui și diamantic, cu rotocoale de praf în jurul lacătelor argintate, mai mari decât statura mea de lebădă pricăjită. Cuferele scoteau un zgomot straniu, o muzică vrăjită și un abur cu franjuri cristaline, albe în lumina soarelui de amiază. În fiecare cufăr, mi-a explicat Straia, stă o părticică de timp. Când îi vine timpul cuiva să moară, deschid cufărul ăsta            –   și-mi arăta către o cutie învelită-n borangic turcoaz, cea mai tăcută dintre toate. E tăcerea limpezimii adâncurilor, îmi arăta ea câtre lacătul crescut în rugii de zmeur, și mâna începea să-i tremure și mai tare, într-un parkinson săltăreț ca o șopârlă în casa regilor. Iar când îi vine cuiva timpul să se nască, uite, în cufărul ăsta e pregătită nașterea: cu spații moi și vălurite, cu dorințe-stafide în aluatul proaspăt de cozonac, cu amintiri dintr-o lume pe care urmează s-o desfășoare de-a lungul corpului ce va învăța, puțin câte puțin, tainele unui timp și-ale unui spațiu dominatoare, un corp-stăpân pe care-l va îmblânzi greu, cu broboane de fum auriu și metanii de ceară destrămată în cotloanele visului. Dar ce-i ăla un cotlon al visului? Am întrebat-o, iar ea mi-a spus atunci prima ei poveste:
În ținutul dintre oameni și visele lor, trăia un om ca o stafie zglobie, cu anotimpurile sub limbă și doar cu două cuvinte rostite – la începultul și la sfârșitul vieții. Iar între ele era o mare întindere de lumi și cuvinte, care mai de care mai rotunjite și mai sățioase. Și lumea știa despre această întindere că e a visului și că n-are nicio mare trebuință, dar omul stafiesc știa altceva: anume că visul e însăși viața adevărată, iar spațiile lui infinite nu sunt decât proiecțiile noastre în timp, făcându-ne deplini, rotocoale întregi unde se înnoadă prima noastră zi cu ultima.
Apoi Straia a deschis un lacăt și, printr-o ceață ca tâmâia de sfânta liturghie a bujorilor, am văzut cum începe să ardă în petale de foc; rugii deveniseră ruguri aprinse de zmeură, care purtau de-acum umbra unei femei ale cărei cozi împletite se roteau deasupra unui turn încolăcit, tras de sute de ființe închipuite, cu nume deslușite în caligrafia razelor stufoase ce acoperiseră pământul. ”Iată cotloanele visului”, am zis în gând, iar Straia, cu ultima suflare a strigat ”Ptiu, drace, val-vârtejul morții e un carusel pentru prichindei. Mi-am pregătit degeaba vătraiul sfințit în asfințitul lunii răscoapte.”
Dar poate nu era decât o capcană. Poate Straia avea totuși să-și folosească vătraiul la ieșirea pe una dintre porțile visului.

marți, 8 ianuarie 2019

Istoria cardiovasculară




o marsuină cu coarne de
melc în inima lor. bolborosește
scufundată&netălmăcită
la suprafață arătările sunt diafane
pentru ele nu trebuie să
te pregătești în adânc

asta e istoria cardiovasculară a familiei
pe care mi-au prezentat-o încă de la grădiniță
și pe care am falsificat-o în memorie
de fiecare dată când cerul s-a aprins
mi-au spus ”vezi, pulsul nostru poate să măsoare toate astea”

nu semăn cu ei. inima
mea e un derviș rotitor
o singură dată
s-a oprit pe masa de operație

ce e pentru ei sânge
pentru mine e craniu

ce e pentru ei
rugăciune, pentru mine e
jivină care încă n-a învățat să meargă
când ei se îmbrățișează și pământul
însorit putrezește, jelaniile 
mele, asemeni cuțitelor albe, încep să lucească

duminică, 30 septembrie 2018

Câte croitorese încap pe vârful unui ac



                                                                                    (pentru V.G)

Cât durase relația ei c-un iscusit cofetar,
croitoreasa folosea materiale cu imprimeuri din rețete de prăjituri,
se îmbrăca în culori aprinse dacă voia să rumenească un uriaș ecler
pentru mai-marele dintr-un cler
sau în alb dacă bezelele din aripi comestibile de fluture nocturn
erau preparate pentru vindecarea unui alchimist cu inima de saturn.
Devenise supradimensionată de când se-nvelea-ntr-o rochie
ai cărei nasturi erau cruste de lumină caramelizată
- desertul de care cofetarul nu se sătura niciodată.

După un timp s-au despărțit.
și și-a făcut un alt iubit.
A început să vorbească doar cu făpturile invizibile fără urechi
Și n-a mai avut nevoie de glasul ei ca un iepure-tenor ce cântă notele-n perechi.
Mâinile și le-a ascuns sub haina galbenă din coji de cais
-oricum îmbrățișa doar oamenii ce-i apăreau în vis-.
Din cutiuța cu șnururi multicolore
și ațe din curcubeie răsucite și somnivore,
a luat o foarfecă numai bună să-și potrivească talia după corpul imaginat;
Atât de mult s-a micșorat,
că lamele pâlpâitoare erau mirate
de cum sfidaseră însemnele de spațialitate.
Toate astea pentru a-i fi iubitului ei filosof pe plac,
vrând să încapă, alături de îngeri, pe vârful unui ac.                                                                         

duminică, 2 septembrie 2018




Oare nu toți copiii sunt turnuri de apă, așa ca mine? Într-o zi am întâlnit o fetiță al cărei nume nu l-am aflat niciodată. Avea ochii făcuți din ceața rotunjită a stafiilor zglobii, urechi mici și lunguiețe de elf și o voce de ghepardesă-soprană: când plângea, zece șiruri de furnici suspinau și își schimbau drumul. N-am întrebat-o prea multe lucruri. Nu pentru că n-aș fi vrut, ci pentru că ea vorbea mai tot timpul. Nu știu dacă mă vedea cu-adevărat sau doar își închipuia – deși când eu îmi duceam mâna la norul din umerașul hainei, făcea și ea același gest, ceea ce mă face să cred că totuși mă vedea. Avea o familie ciudată, o străbunică vrăjitoreasă și un prieten călugăr locuitor în scorburile unui spațiu ca o insomnie de primăvară. Cum nu-i știam numele acestei fetițe, i-am spus Iaroslava, însemnând slavă primăverii.
        Iaroslava ținea în pumni un vis cu clopoței, pe care-l arăta ființelor invizibile. Puțini eram cei care puteam să-i vedem palmele strălucitoare. Vorbea de multe ori despre niște morți deloc înspăimântătoare – animale de companie pentru creierul nostru cu măști din rodii necoapte. Cânta într-o limbă necunoscută, in va rio, o traviro, sen hai, sen hai, vi anirai, vi erdeno. Eram asemănători.    M-am împrietenit cu ea după ce i-am auzit vocea ca un turn de apă. Până atunci nu mă împrietenisem cu niciun om. Dorința mea era un râu din al cincilea anotimp, dar neputința oamenilor de-a mă vedea era o fântână nesăpată. Iaroslava mi-a povestit despre mine din ce se afla în amintirile căldicele ale sătenilor. Se temeau de stafii cu șopârle pe șira spinării, însă eu nu eram deloc așa. Tărâmul din care veneam era mai mult un vis nedesprins cu totul de realitate, o boală a ascunzișurilor noastre oblice. O balenă cu burta albă stătea-n firida mea cea mai îndepărtată, o forță lucie care trăgea întăuntru certitudinile și existența. Aburul visului e un somnifer luat cu un mic suspin, iar eu eram învăluit în pâcla lui fumurie. (...)



tablou: Christian Schloe

joi, 7 iunie 2018

E purpuriu și fertil ca-ntr-o grădină de țară


e purpuriu și fertil ca-ntr-o grădină de țară
păunii sunt urechile și simțurile noastre
crescuți de noi, suntem
mai presus decât gândurile și loviturile compatrioților
plini de sânge, înăuntru avem o luptă continuă între
pereții stacojii
numai de n-am fi condamnați pentru ceea ce nu
putem visafugind prin corpul 
argintiu, mecanic, e șarpele pe care l-am sacrificat pentru a nu ucide mai mult din unisonul unor trupuri
parasite. apoi am plâns în camera obiectelor
de această realitate
și numai ea
s-a zvârcolit de câteva ori, s-a răsucit în oasele
moi și n-a fost suficient pentru ceea ce sunt
în timp ce spun asta. nimic
nu înflorește între ziduri și ceața dinăuntru, iar nimicul e conștiința zăpezii sau talentul vocal al celui care nu știe alcătuirea strigătului
de câte ori mi-am spus pe nume;

minunatele pene de păun stând alături în liturghia morților mei care nu se îndepărteaza, luând locul a ceea ce se răsucește în noi

acum vocile spintecă pământul, traversează grădina și văd acel copil cu buze de jad, aprinse pentru a rosti ceva ce nu înțeleg

aici trebuie să mor, aici trebuie să mă opresc,  unde oamenii se nasc în somn,
peste aerul unei planete care a locuit nu demult în noi

nu vreau să mă mai ascund - în măruntaiele unui guvernământ care abolește dublurile noastre și ne condamnă la un aparat țesut de patru fiare, cu ghearele lor scânteietoare

totul e aici unde partea înstrăinată ne locuiește

nu există nicio cicatrice contrafacută, frumusețea nu poate fi ce se întâmplă pe neașteptate
ea e aproape de amintirea mea și de păsările de gheață
de palatul asemănat cu un creier deșert
departe de grădinile răcoroase; aici m-am pierdut
vindecându-mi rănile, luptând pentru precizia din cuvinte

este abilitatea de a crea nevăzutul mai aproape de frumusețea ultimă?

am trei ani și îmi trec mâinile pe gardul vopsit albastru
rochița mea are un singur gen iar eu nu vreau să fiu definită de asta
spune-mi cum ți-ai rezolvat tu problemele din anii aceia
cât de ciudat trebuie să fie totul pentru un singur pas înspre ucidere sau nevoia de a te apăra de propriul sex

țara asta e pentru tine, spionajul ăsta e pentru tine, limba asta nefirească e făcută din intențiile tale
ia-o și rumegă ramășițele ei, părțile ei sticloase

visez o nuanță ca verdele lacului, o literă de miere
inainte să se apropie de lespedea de sub apă
și vocea lui înfășurându-i fața diamantină.
alege-ți o ființă care nu sângerează, dar care are înauntru foc, spunea
și timpul se oprea în afara cuvintelor lui
tot ce are legătură cu el e coerența din suferință, e călătoria încheiata a celor pe care i-am strigat pe nume
cine altcineva să fiu dacă nu el? dacă nu pot învăța un lucru util, dacă vocea mea lichefiată se poate ridica peste greutatea oricărui coșmar
nu există un loc unde să pot să nu cedez
estetica unei boli în desfășurare, floarea-soarelui care se deschide în plămani și arde
nu mă pot fixa în nicio condiție plină de pământ sau lumină, amintirile mele sunt fascinate de uraganele care au distrus plantele unei specii nechinuite
și înspăimântate
venind spre mine ca o margine sonoră, aici în vis și aici unde se află toate întorsăturile
cineva strigă, ucide și stăpânește:
împotriva nașterii e istoria fiecăruia
împotriva persoanei e vorbirea ca un fulger
această sclipire purtată greșit poate să nimnicească
memoria spune: dacă rostim amândouă în același timp moarte
tu nu vei mai uita nimic despre tine
memoria mea e un dar în schimbul unei eprubete de sânge
o pulbere plină de încăperi și insecte electrice
ea nu știe cum să meargă mai departe fără mine.


marți, 24 aprilie 2018

De ce Dumnezeu nu există




Locul pe care-l ocupă existenţa este spaţiul minim în non-existenţă. Existenţa este o parte mică, limitată în imensitatea, în absolutul care conţine şi existentul, şi ne-existentul; şi prezentul, şi viitorul; şi creatul, şi necreatul. Omul (ca toată această lume, de altfel, cu toate creaţiile şi creaturile ei) este finit, este real, existent în măsura în care există (!zâmbetul contrariat al autoarei). Iar non-existentul e cel care precede omul şi tot acesta îi va fi călăuză în ne-prezența lui. Astfel, „a fi„ devine inclus în „a nu fi”, ”a exista” – inclus în ”a nu exista”.
În aceste condiţii, găsim atât de puţină realitate, încât non-existentul pare (pe bună dreptate) o întindere nemărginită.

Dumnezeu cuprinde toate raporturile reale şi nemanifestate. Cum existenţa e doar o mică parte din non-existenţă, putem afirma că Dumnezeu nu există.

Numai creaturile Sale pot fi – în firida unei realități mărginite.


Toate atributele nemanifestate, care-i aparţin Lui, se întind ca o mână protectoare şi invizibilă peste viața noastră. Aşadar, cum am putea spune despre ceva care este şi nemărginit, şi mărginit altfel decât că este infinit – raportându-ne, cu firescul unui fluture în dizolvarea formei norilor, la termenul atotcuprinzător.


Dumnezeu, prin prisma perfecţiunii Sale, este forma contrariilor. El este şi nu este, se manifestă şi nu se manifestă, se arată şi nu se arată.  El e stăpânul timpului veşnic, dar şi al absenţei veşnice. Cum noi nu putem percepe decât o frântură de timp, un punct al lui, eternitatea echivalează cu absenţa – absenţa existenţei efemere.

Veşnicia e forma lui Dumnezeu. Marea absenţă este umbra Lui. Amândouă există deopotrivă. 

În încercarea de-a ne cunoaște pe noi înșine, simţim, în adâncul nostru, o absenţă - care nu e altceva decât intuiţia prezenţei veşnice.


Pentru sensul relativității noastre, eternitatea este doar o posibilitate. Atunci când se va sfârşi termenul acestei condiţii relative, de cele mai multe ori spunem că nu vom mai fi, adică vom absenta din realitatea prezentă. Dar dacă spunem cu certitudine că nu vom mai fi, implicând prin asta trecerea într-o stare eternă, înseamnă că percepţiei umane îi e mai la îndemână descrierea absenţei, că aceasta e o reprezentare mai aproape de permanenţă. Astfel, absenţa nu înseamnă inexistenţă, aşa cum nici non-existenţa nu echivalează cu inexistenţa.


 Omul este un împrumut la Dumnezeu. Forma Lui este în noi, fiinţe şi posibile, şi existente în acelaşi timp, prinşi în virtualitate şi realitate. Pentru El, omul există încă dinaintea creării noastre, pentru că omul este una dintre formele lui potenţiale, unul dintre vălurile prezenţei Lui. Potenţialitatea fiinţei este înaintea omului, iar pentru noi această potenţialitate este absenţa care ne precedă. Astfel că şi omul este non-existent, în măsura participării lui la fiinţarea divină.

Omul e o sumă de prezenturi, de particule care își durează arhitectura individual, ireversibil, situată numai şi numai într-un punct al timpului. Dincolo de clipa prezentă e un non-existent, ceva ce nu are însuşire temporală concretă. E ceva absolut nou, care nu s-a configurat în niciun alt moment trecut.


 Pentru ca omul să fie şi-n clipa viitoare, trebuie să se facă, în fiecare moment, un salt de la nonexistenţă la existenţă. Absența clipei viitoare trebuie să devină reală, prezentă. Omul, prin propria forţă, nu ar avea o astfel de capacitate de transmutare, de dezlocuire, de dislocare. Ar fi un act „vrăjitoresc”, peste puterile lui, acela de a face din ceva care nu există un existent. Astfel, din interiorul fiecărei clipe suntem traşi, către un punct viitor, către următoarea secundă, de cineva din afara timpului, de Cineva care conţine acest timp şi poate să-l manevreze, să-l modeleze, să-i dea conţinut şi spaţialitate. Numai din exterior timpului i se poate da o coerenţă - necesară, vitală pentru curgerea lui, pentru continuitatea şi pentru conţinutul său. Iar dacă clipa viitoare e una a non-existenţei, cine altul decât un stăpân al non-existentului reuşeşte să aşeze, să orânduiască această curgere, dându-i forma şi coerenţa cunoscute de către oameni?

De asemenea,  a face profeţii, a lumina prezentul încă neinventat, încă nefăcut, înseamnă a lumina o părticică din non-existent. De aceea numai Dumnezeu putea să-i învestească pe unii dintre aleşii lui cu o astfel de putere – într-adevăr putere, fiindcă a „dialoga” cu ceva care nu există e un atribut suprem al divinităţii, un semn al im-posibilului înfăptuit printr-o delegare providenţială. Profetul nu numai că intră în contact cu o lume non-existentă, dar, prin aceasata, intră în contact şi cu el însuşi, cu imaginea lui din viitor, cu non-creatul persoanei lui, cu varianta lui care nu      s-a înfăptuit încă. Profeţia nu e un act static, pasiv, ci, dimpotrivă, o legătură vie, o dez-locuire, o întâlnire între tine şi tu-cel-care-nu-ești.

luni, 9 aprilie 2018

Câteva tablouri (cu fragmente din real, oniric și viitoniric) pictate de Copo (Viorel Copuzaru)
























vineri, 12 ianuarie 2018




[...] Elefant roșu în geanta unui arhanghel e somnul ei de pasăre inelată,
Degetele sunt din păpădii scăldate în lapte cu ciocolată.
Muzica o ține ascunsă în inima de alviță,
Sunetele sunt licoroase și au coarne pictate de o gărgăriță [...]








tablou: Rebecca Deuremer

vineri, 5 ianuarie 2018

Viitoniric



Dar timpul din vis ce este? Fiind în afara trecutului și a realității, am putea spune totuși că este un perfect visimplu. Iar când încă nu s-a întâmplat, ar fi viitoniric.







desen: Ani Castillo

joi, 14 decembrie 2017


 Versiunea mea în versuri la o mică parte din Psaltire

Psalmul 1:

Fericit omul care n-a ascultat / de la necredincioși cuvântul necurat
și calea păcătoșilor întortocheată / n-a urmat-o niciodată
și nu l-a odihnit scaunul împodobit de giuvaiere înșelătoare, / ferit de gurile hulpave și hulitoare;
legile Domnului îi vor fi mărgăritare luminate / care-i sporesc trezvia minții și visele din noapte.
Și va fi ca arborele cu rădăcini în apa netulburată,
frunzele lui vor rămâne verzi. Și toate câte le va face vor fi ca rodul ce strălucește peste iarna înnegurată.
Însă necredincioșii sunt ca fructele de nisip spulberate de zefir,
căci inima nemișcată au ținut-o atâta timp în veșmânt de porfir,
la judecata împătătească loc nu-și vor găsi, / cugetul lor în fața drepților îi va urgisi
calea lor plină de praf își va scutura urmele în destrămare, / pe când calea drepților Dumnezeu o va face nepieritoare.



Psalmul 2:

Când popoarele au pornit să clevetească, / prin guri de balaur să ponegrească,
deșertăciunii s-au închinat, / iar căpeteniile s-au adunat
împotriva Domnului și a Unsului Său spunând / că nu-i împărăție mai mare în ceruri decât pe pământ.
Însă Cel ce stăpânește peste apele de deasupra crugului ceresc
își va întoarce strălucirea Lui de la fața celor ce-L ocărăsc,
Urgia Lui va tulbura sufletele lor ca niște oglinzi întunecate
unde se vede prăpastia chipului și floarea carnivoră din noapte.
El pe mine m-a pus peste Sion împărat
să-I vestesc poruncile, semințele literelor să le sădesc din muntele sfânt în tot pământul binecuvântat.
Domnul mi-a spus: «Fiul meu ești tu, Eu astăzi te-am născut!
Cere de la mine frumusețea lucrului necunoscut,
heruvimii și domniile te vor călăuzi să fii stăpân peste pământ,
limbile cuvintelor și ale muzicii din scările cerești / de acum înainte să le păzești;
cu toiag de fier vei bate / în clopotul celor patru margini ale lumii îndepărtate
și ele glasul tău îl vor asculta / și ca o blană de miel peste umeri te vor înfășura”.
Și acum, conducători ai acestei împărății cu zidurile năpădite de ierburi și destrămate,
slujiți Domnului cu frică și cu bucurie fără moarte,
învățați-vă pe voi cercetarea cea dreaptă și folositoare / care nu se mistuie precum fluturele în flacăra de lumânare,
căci lemn de chiparos aprins va sta peste sulurile de hârtie / ale celor ce judecă fără să știe /
de înțelepciunea dumnezeiască.
Iar în foc răcoros vor fi învăluiți aceia care vor să-L cunoască.