Oare nu toți copiii sunt turnuri de apă, așa ca mine? Într-o zi am întâlnit o fetiță al cărei nume nu l-am aflat niciodată. Avea ochii făcuți din ceața rotunjită a stafiilor zglobii, urechi mici și lunguiețe de elf și o voce de ghepardesă-soprană: când plângea, zece șiruri de furnici suspinau și își schimbau drumul. N-am întrebat-o prea multe lucruri. Nu pentru că n-aș fi vrut, ci pentru că ea vorbea mai tot timpul. Nu știu dacă mă vedea cu-adevărat sau doar își închipuia – deși când eu îmi duceam mâna la norul din umerașul hainei, făcea și ea același gest, ceea ce mă face să cred că totuși mă vedea. Avea o familie ciudată, o străbunică vrăjitoreasă și un prieten călugăr locuitor în scorburile unui spațiu ca o insomnie de primăvară. Cum nu-i știam numele acestei fetițe, i-am spus Iaroslava, însemnând slavă primăverii.
        Iaroslava ținea în pumni un vis cu clopoței, pe care-l arăta ființelor invizibile. Puțini eram cei care puteam să-i vedem palmele strălucitoare. Vorbea de multe ori despre niște morți deloc înspăimântătoare – animale de companie pentru creierul nostru cu măști din rodii necoapte. Cânta într-o limbă necunoscută, in va rio, o traviro, sen hai, sen hai, vi anirai, vi erdeno. Eram asemănători.    M-am împrietenit cu ea după ce i-am auzit vocea ca un turn de apă. Până atunci nu mă împrietenisem cu niciun om. Dorința mea era un râu din al cincilea anotimp, dar neputința oamenilor de-a mă vedea era o fântână nesăpată. Iaroslava mi-a povestit despre mine din ce se afla în amintirile căldicele ale sătenilor. Se temeau de stafii cu șopârle pe șira spinării, însă eu nu eram deloc așa. Tărâmul din care veneam era mai mult un vis nedesprins cu totul de realitate, o boală a ascunzișurilor noastre oblice. O balenă cu burta albă era ascunzișul meu cel mai îndepărtat, o forță lucie care trăgea întăuntru certitudinile și existența. Aburul visului e un somnifer luat cu un mic suspin, iar eu eram învăluit în pâcla lui fumurie. (...)



tablou: Christian Schloe

E purpuriu și fertil ca-ntr-o grădină de țară


 

e purpuriu și fertil ca-ntr-o grădină de țară
păunii sunt urechile și simțurile noastre
crescuți de noi, suntem mai presus decât gândurile și loviturile compatrioților
plini de sânge, înăuntru avem o luptă continuă între pereții stacojii
numai de n-am fi condamnați pentru ceea ce nu putem visa
fugind prin corpul argintiu, mecanic, e șarpele pe care l-am sacrificat pentru a nu ucide mai mult din unisonul unor trupuri părăsite
apoi am plâns în camera obiectelor de această realitate
și numai ea
s-a zvârcolit de câteva ori, s-a răsucit în oasele moi
și n-a fost suficient pentru ceea ce sunt în timp ce spun asta
nimic nu înflorește între ziduri și ceața dinăuntru, iar nimicul e conștiința zăpezii sau talentul vocal al celui care nu știe alcătuirea strigătului
de câte ori mi-am spus pe nume;

minunatele pene de păun stând alături în liturghia morților mei care nu se îndepărteaza, luând locul a ceea ce se răsucește în noi

acum vocile spintecă pământul, traversează grădina și văd acel copil cu buze de jad, aprinse pentru a rosti ceva ce nu înțeleg

aici trebuie să mor, aici trebuie să mă opresc,  unde oamenii se nasc în somn,
peste aerul unei planete care a locuit nu demult în noi

nu vreau să mă mai ascund - în măruntaiele unui guvernământ care abolește dublurile noastre și ne condamnă la un aparat țesut de patru fiare, cu ghearele lor scânteietoare

totul e aici unde partea înstrăinată ne locuiește

nu există nicio cicatrice contrafacută, frumusețea nu poate fi ce se întâmplă pe neașteptate
ea e aproape de amintirea mea și de păsările de gheață
de palatul asemănat cu un creier deșert
departe de grădinile răcoroase; aici m-am pierdut
vindecându-mi rănile, luptând pentru precizia din cuvinte

este abilitatea de a crea nevăzutul mai aproape de frumusețea ultimă?

am trei ani și îmi trec mâinile pe gardul vopsit albastru
rochița mea are un singur gen iar eu nu vreau să fiu definită de asta
spune-mi cum ți-ai rezolvat tu problemele din anii aceia
cât de ciudat trebuie să fie totul pentru un singur pas înspre ucidere sau nevoia de a te apăra de propriul sex

țara asta e pentru tine, spionajul ăsta e pentru tine, limba asta nefirească e făcută din intențiile tale
ia-o și rumegă ramășițele ei, părțile ei sticloase

visez o nuanță ca verdele lacului, o literă de miere
inainte să se apropie de lespedea de sub apă
și vocea lui înfășurându-i fața diamantină.
alege-ți o ființă care nu sângerează, dar care are înauntru foc, spunea
și timpul se oprea în afara cuvintelor lui
tot ce are legătură cu el e coerența din suferință, e călătoria încheiata a celor pe care i-am strigat pe nume
cine altcineva să fiu dacă nu el? dacă nu pot învăța un lucru util, dacă vocea mea lichefiată se poate ridica peste greutatea oricărui coșmar
nu există un loc unde să pot să nu cedez
estetica unei boli în desfășurare, floarea-soarelui care se deschide în plămani și arde
nu mă pot fixa în nicio condiție plină de pământ sau lumină, amintirile mele sunt fascinate de uraganele care au distrus plantele unei specii nechinuite
și înspăimântate
venind spre mine ca o margine sonoră, aici în vis și aici unde se află toate întorsăturile
cineva strigă, ucide și stăpânește:
împotriva nașterii e istoria fiecăruia

De ce Dumnezeu nu există




Locul pe care-l ocupă existenţa este spaţiul minim în non-existenţă. Existenţa este o parte mică, limitată în imensitatea, în absolutul care conţine şi existentul, şi ne-existentul; şi prezentul, şi viitorul; şi creatul, şi necreatul. Omul (ca toată această lume, de altfel, cu toate creaţiile şi creaturile ei) este finit, este real, existent în măsura în care există (!zâmbetul contrariat al autoarei). Iar non-existentul e cel care precede omul şi tot acesta îi va fi călăuză în ne-prezența lui. Astfel, „a fi„ devine inclus în „a nu fi”, ”a exista” – inclus în ”a nu exista”.
În aceste condiţii, găsim atât de puţină realitate, încât non-existentul pare (pe bună dreptate) o întindere nemărginită.

Dumnezeu cuprinde toate raporturile reale şi nemanifestate. Cum existenţa e doar o mică parte din non-existenţă, putem afirma că Dumnezeu nu există.

Numai creaturile Sale pot fi – în firida unei realități mărginite.


Toate atributele nemanifestate, care-i aparţin Lui, se întind ca o mână protectoare şi invizibilă peste viața noastră. Aşadar, cum am putea spune despre ceva care este şi nemărginit, şi mărginit altfel decât că este infinit – raportându-ne, cu firescul unui fluture în dizolvarea formei norilor, la termenul atotcuprinzător.


Dumnezeu, prin prisma perfecţiunii Sale, este forma contrariilor. El este şi nu este, se manifestă şi nu se manifestă, se arată şi nu se arată.  El e stăpânul timpului veşnic, dar şi al absenţei veşnice. Cum noi nu putem percepe decât o frântură de timp, un punct al lui, eternitatea echivalează cu absenţa – absenţa existenţei efemere.

Veşnicia e forma lui Dumnezeu. Marea absenţă este umbra Lui. Amândouă există deopotrivă. 

În încercarea de-a ne cunoaște pe noi înșine, simţim, în adâncul nostru, o absenţă - care nu e altceva decât intuiţia prezenţei veşnice.


Pentru sensul relativității noastre, eternitatea este doar o posibilitate. Atunci când se va sfârşi termenul acestei condiţii relative, de cele mai multe ori spunem că nu vom mai fi, adică vom absenta din realitatea prezentă. Dar dacă spunem cu certitudine că nu vom mai fi, implicând prin asta trecerea într-o stare eternă, înseamnă că percepţiei umane îi e mai la îndemână descrierea absenţei, că aceasta e o reprezentare mai aproape de permanenţă. Astfel, absenţa nu înseamnă inexistenţă, aşa cum nici non-existenţa nu echivalează cu inexistenţa.


 Omul este un împrumut la Dumnezeu. Forma Lui este în noi, fiinţe şi posibile, şi existente în acelaşi timp, prinşi în virtualitate şi realitate. Pentru El, omul există încă dinaintea creării noastre, pentru că omul este una dintre formele lui potenţiale, unul dintre vălurile prezenţei Lui. Potenţialitatea fiinţei este înaintea omului, iar pentru noi această potenţialitate este absenţa care ne precedă. Astfel că şi omul este non-existent, în măsura participării lui la fiinţarea divină.

Omul e o sumă de prezenturi, de particule care își durează arhitectura individual, ireversibil, situată numai şi numai într-un punct al timpului. Dincolo de clipa prezentă e un non-existent, ceva ce nu are însuşire temporală concretă. E ceva absolut nou, care nu s-a configurat în niciun alt moment trecut.


 Pentru ca omul să fie şi-n clipa viitoare, trebuie să se facă, în fiecare moment, un salt de la nonexistenţă la existenţă. Absența clipei viitoare trebuie să devină reală, prezentă. Omul, prin propria forţă, nu ar avea o astfel de capacitate de transmutare, de dezlocuire, de dislocare. Ar fi un act „vrăjitoresc”, peste puterile lui, acela de a face din ceva care nu există un existent. Astfel, din interiorul fiecărei clipe suntem traşi, către un punct viitor, către următoarea secundă, de cineva din afara timpului, de Cineva care conţine acest timp şi poate să-l manevreze, să-l modeleze, să-i dea conţinut şi spaţialitate. Numai din exterior timpului i se poate da o coerenţă - necesară, vitală pentru curgerea lui, pentru continuitatea şi pentru conţinutul său. Iar dacă clipa viitoare e una a non-existenţei, cine altul decât un stăpân al non-existentului reuşeşte să aşeze, să orânduiască această curgere, dându-i forma şi coerenţa cunoscute de către oameni?

De asemenea,  a face profeţii, a lumina prezentul încă neinventat, încă nefăcut, înseamnă a lumina o părticică din non-existent. De aceea numai Dumnezeu putea să-i învestească pe unii dintre aleşii lui cu o astfel de putere – într-adevăr putere, fiindcă a „dialoga” cu ceva care nu există e un atribut suprem al divinităţii, un semn al im-posibilului înfăptuit printr-o delegare providenţială. Profetul nu numai că intră în contact cu o lume non-existentă, dar, prin aceasata, intră în contact şi cu el însuşi, cu imaginea lui din viitor, cu non-creatul persoanei lui, cu varianta lui care nu      s-a înfăptuit încă. Profeţia nu e un act static, pasiv, ci, dimpotrivă, o legătură vie, o dez-locuire, o întâlnire între tine şi tu-cel-care-nu-ești.

Câteva tablouri (cu fragmente din real, oniric și viitoniric) pictate de Copo (Viorel Copuzaru)



























[...] Elefant roșu în geanta unui arhanghel e somnul ei de pasăre inelată,
Degetele sunt din păpădii scăldate în lapte cu ciocolată.
Muzica o ține ascunsă în inima de alviță,
Sunetele sunt licoroase și au coarne pictate de o gărgăriță [...]








tablou: Rebecca Deuremer

Viitoniric



Dar timpul din vis ce este? Fiind în afara trecutului și a realității, am putea spune totuși că este un perfect visimplu. Iar când încă nu s-a întâmplat, ar fi viitoniric.







desen: Ani Castillo

 Versiunea mea în versuri la o mică parte din Psaltire

Psalmul 1:

Fericit omul care n-a ascultat / de la necredincioși cuvântul necurat
și calea păcătoșilor întortocheată / n-a urmat-o niciodată
și nu l-a odihnit scaunul împodobit de giuvaiere înșelătoare, / ferit de gurile hulpave și hulitoare;
legile Domnului îi vor fi mărgăritare luminate / care-i sporesc trezvia minții și visele din noapte.
Și va fi ca arborele cu rădăcini în apa netulburată,
frunzele lui vor rămâne verzi. Și toate câte le va face vor fi ca rodul ce strălucește peste iarna înnegurată.
Însă necredincioșii sunt ca fructele de nisip spulberate de zefir,
căci inima nemișcată au ținut-o atâta timp în veșmânt de porfir,
la judecata împătătească loc nu-și vor găsi, / cugetul lor în fața drepților îi va urgisi
calea lor plină de praf își va scutura urmele în destrămare, / pe când calea drepților Dumnezeu o va face nepieritoare.



Psalmul 2:

Când popoarele au pornit să clevetească, / prin guri de balaur să ponegrească,
deșertăciunii s-au închinat, / iar căpeteniile s-au adunat
împotriva Domnului și a Unsului Său spunând / că nu-i împărăție mai mare în ceruri decât pe pământ.
Însă Cel ce stăpânește peste apele de deasupra crugului ceresc
își va întoarce strălucirea Lui de la fața celor ce-L ocărăsc,
Urgia Lui va tulbura sufletele lor ca niște oglinzi întunecate
unde se vede prăpastia chipului și floarea carnivoră din noapte.
El pe mine m-a pus peste Sion împărat
să-I vestesc poruncile, semințele literelor să le sădesc din muntele sfânt în tot pământul binecuvântat.
Domnul mi-a spus: «Fiul meu ești tu, Eu astăzi te-am născut!
Cere de la mine frumusețea lucrului necunoscut,
heruvimii și domniile te vor călăuzi să fii stăpân peste pământ,
limbile cuvintelor și ale muzicii din scările cerești / de acum înainte să le păzești;
cu toiag de fier vei bate / în clopotul celor patru margini ale lumii îndepărtate
și ele glasul tău îl vor asculta / și ca o blană de miel peste umeri te vor înfășura”.
Și acum, conducători ai acestei împărății cu zidurile năpădite de ierburi și destrămate,
slujiți Domnului cu frică și cu bucurie fără moarte,
învățați-vă pe voi cercetarea cea dreaptă și folositoare / care nu se mistuie precum fluturele în flacăra de lumânare,
căci lemn de chiparos aprins va sta peste sulurile de hârtie / ale celor ce judecă fără să știe /
de înțelepciunea dumnezeiască.
Iar în foc răcoros vor fi învăluiți aceia care vor să-L cunoască.




Nadia se uită în sus, vede cerul cum alunecă spre obrazul ei, îngână două cuvinte, unul pentru orașul acesta nou și altul pentru acasă, se așază în parc, lângă Poarta sărutului. Orașul se învârte în tiribomba din stânga, leagănele strălucesc și miros a fier forjat și rață la cuptor. E trecut de 3 și fratele ei a întârziat deja o jumătate de zi. Apa de la robinetul din stradă lucește zgomotos, aproape arde cu fiecare picătură pe firișoarele de ciment. Când scoate mâna din buzunar, cadranul ceasului se întinde până la masa tăcerii, în forma lui intră copacii de pe margine, acele de pin arată un timp ascuns. Nadia știe că la oraș tot ce e ascuns are un timp la vedere. În satul ei nimic nu seamănă cu ce vede aici. Asfaltul e o piele foșnitoare de șarpe, mirosul de fruze de ginkgo biloba se amestecă în balta de înghețată. Copilul care tocmai a trecut în fugă striga după cineva necunoscut, fiindcă strigătul i se întorcea în obraj făcând două găuri prin care el intra cu totul. Mama Nadiei stă cu picioarele întinse în buzunarul din față al genții portocalii. Fata ia poza cu grijă, o duce la frunte și când se aplecă, soarele îi ia tot aerul printr-un tub electrizat, lăsând-o fără amintiri. Se clatină puțin, șoptește un cântec străin, iar necunoașterea dinăuntrul ei o face să deschidă ochii și să-i coboare la fel de repede. Orașul ăsta e un heleșteu bolborosind de paltoanele înecaților, își spune și șterge cu mâna o picătură de apă ce îi arde fața. Frații sunt râuri de foc dacă nu sunt gemeni, mi-aș fi dorit măcar unul geamăn pe sfert, o mână în plus sau un fular care înverzește primăvara. I se făcu atât de cald, încât un fular ar răcori-o. Făcusea ea experimentul ăsta într-o vară, se îmbrăcase cu haine îmblănite până când a-nceput să dârdâie. Copiii o priveau cu anotimpul încolăcit ca o fundă în jurul tălpilor goale, și-au îngustat privirea, dar n-au strigat după ea. Doar au lăsat-o să treacă și să arunce din palme păpădii de gheață. E deja 7, dacă nu apare cu autobuzul ăsta, ea o să plece la gară și o să se despartă definitiv de umbra fratelui său. Umbra lui e cocârjată și are părul cu pieptenătură de ucigaș; are miros și răsuflare, e mai puternică decât fratele ei lipsit de voința de-a muri când toți ceilalți își doresc. Pașii lui se apropie, Nadia tresare, spinarea ei e un melc uriaș care se scutură de praf. El îi spune: iar mă sperie cum te uiți la mine, crezi că tu nu ești periculoasă în felul tău? Ăsta nu e decât un șiretlic să ascunzi că i-ai tăia unei făpturi întunecate beregata. Ea se ridică și pășește încet, îi face semn cu mâna să plece în altă direcție. Glasurile lor se recunosc și spun, nemișcându-și buzele, cuvântul pentru a ajunge acasă. Acolo unde e vorba de omor și vocile scad, dar nepierzându-și din tăișul lor crud. Cei doi frați știu că deocamdată e vorba doar de o amenințare care trăiește cu ei de la naștere. Așa e viața în satul ăsta nenorocit, spune el când sunt aproape de casă. Îți vine să te duci naibii, dar grădina din cimitir are gura și brațele mamei. De aia-mi vine să fac ce o să fac până la urmă. Niciun om întreg la cap, dac-ar trăi în locul meu, n-ar avea parte de liniște. Nadia îl privește de sub frunza rămasă agățată ca o mână cu degetele îgropate în nisipul auriu din parc. Prin ea se vede totul ca din vizuina unui animal minuscul, care oricând poate să fugă din fața altor fiare. Până la urmă, spune ea, o să plec de lângă tine și o să rămân cu tihna pe care tu ai lăsat-o lângă cealaltă piele a ta fragedă și luminată.