printre oile purtând clopoţei cu roşu în gât
se afla una perfectă
toate ar fi vrut să-i ia locul şi-mi vorbeau de asemănarea
dintre haina descusută la mâneci
şi blana ei cu o strălucire incredibilă dar ascunsă
eu nici măcar n-aş recunoaşte perfecţiunea, la ce bun,
le spuneam enervându-le că nu sunt în stare să deosebesc lacrimile dulci de cele sărate
cunoaşterea îmi punea în palme orizontul făcut rulou
mă ademenea cu nopţi din ciocolată albă
îmi ghicea în ibric veselia unei sărbători
la care voi participa în rochiţa cu voaluri de candel
dar nu, am strigat, n-aş şti că e ea nici dacă
în afară de roşu n-ar mai exista altă culoare
atunci mi-au arătat un spaţiu nelocuit
în care nimeni nu îndrăznea să pătrundă şi-au oftat deodată
trebuia să-mi imaginez pe cineva aşezat acolo
în clipa următoare mi-a apărut în minte oaia perfectă
care, într-o limbă a visului, mi-a vorbit despre
importanţa inexistenţei, a golului de aer, dar mai a ales a nelocuirii
Perfecţiunea să fie tot una cu neantul, cu inexistentul, cu increatul ? Atunci să ne bucuram că nu suntem perfecţi !
RăspundețiȘtergeredin predica oii perfecte am mai reţinut: numai cei inexistenţi pot predica despre nonexistent.
RăspundețiȘtergereatunci ai dreptate.
deci da, ăsta ar trebui să fie unul din rosturile bucuriei!