oamenii din zahăr ars îmi mergeau pe braţe, spuneau ceva
despre topire şi nechezatul fierbinte al calului uriaş, nu-i luam în serios,
fiindcă se apropia noaptea îngheţului, ştiam asta din presimţirea rarefierii, din vocea răguşită a copacului din faţa ferestrei, însă nici ei nu mă luau
în seamă, mă credeau nebună, adică de unde şi până unde avea absenţa mea ceva
mai viu, astfel încât să-mi poată vorbi pe limba viului, şi aproape că au vrut
să-nceapă un inter-viu în legătură cu tărăşenia precum un deget lung plin cu
inele, semănând la rândul lui cu un gât de şaman, eu n-am rostit nimic, nici
măcar prima literă din incantaţie, deşi aş fi putut să-i aduc pe toţi la cercul
înţelegător; unul mai vorbăreţ repeta o glumă, o pară către o alta faţă de care greşise: „mea pulpa”, iar eu
m-am înfuriat, deoarece avem lucruri serioase de făcut, cum ar fi tăiatul
aerului dintre doi porumbei îndrăgostiţi, pentru o negreşită apropiere,
devenisem nervoasă şi din cauza unei pilituri de lumină care ne ameninţa
pielea, şi cum mergeam noi spre ceva indefinit de care auzisem printr-o intuiţie
asurzitoare, primul om a cedat, mie mi-a pleznit scăriţa din urechea dreaptă,
au mai căzut câţiva şi aşa s-a distrus totul, până la ultimul cub, până la penultima
mea bătaie de ceas din buzunarul de la piept; acolo s-a întâmplat ceva ciudat, ca un struţ
care nu mai scoate capul din nisip şi pe care-l bănuieşti de o descoperire
miraculoasă, acolo, cum spuneam, am simţit cum cineva cu mănuşi groase îmi
modela inima şi-i dădea o formă de gură hulpavă, am înţeles atunci că eu eram de
vină pentru moartea oamenilor de zahăr, că din ce în ce mai mult o să mi se
facă foame şi-mi era teamă pentru că nu ştiam dacă de ceva din afară sau chiar
de mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu