oamenii din zahăr ars îmi mergeau pe braţe, spuneau ceva despre topire şi nechezatul fierbinte al calului uriaş, nu-i luam în serios, fiindcă se apropia noaptea îngheţului, ştiam asta din presimţirea rarefierii, din vocea răguşită a copacului din faţa ferestrei, însă nici ei nu mă luau în seamă, mă credeau nebună, adică de unde şi până unde avea absenţa mea ceva mai viu, astfel încât să-mi poată vorbi pe limba viului, şi aproape că au vrut să-nceapă un inter-viu în legătură cu tărăşenia precum un deget lung plin cu inele, semănând la rândul lui cu un gât de şaman, eu n-am rostit nimic, nici măcar prima literă din incantaţie, deşi aş fi putut să-i aduc pe toţi la cercul înţelegător; unul mai vorbăreţ repeta o glumă, o pară către o alta faţă de care greşise: „mea pulpa”, iar eu m-am înfuriat, deoarece avem lucruri serioase de făcut, cum ar fi tăiatul aerului dintre doi porumbei îndrăgostiţi, pentru o negreşită apropiere, devenisem nervoasă şi din cauza unei pilituri de lumină care ne ameninţa pielea, şi cum mergeam noi spre ceva indefinit de care auzisem printr-o intuiţie asurzitoare, primul om a cedat, mie mi-a pleznit scăriţa din urechea dreaptă, au mai căzut câţiva şi aşa s-a distrus totul, până la ultimul cub, până la penultima mea bătaie de ceas din buzunarul de la piept; acolo s-a întâmplat ceva ciudat, ca un struţ care nu mai scoate capul din nisip şi pe care-l bănuieşti de o descoperire miraculoasă, acolo, cum spuneam, am simţit cum cineva cu mănuşi groase îmi modela inima şi-i dădea o formă de gură hulpavă, am înţeles atunci că eu eram de vină pentru moartea oamenilor de zahăr, că din ce în ce mai mult o să mi se facă foame şi-mi era teamă pentru că nu ştiam dacă de ceva din afară sau chiar de mine. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu