asta şi pentru că-mi aduce aminte de Goguţă (pe care l-am mânuit într-o piesă de teatru de păpuşi). atât de mult mi-a plăcut prietenul meu lemnos cu privire zglobie şi codiţe încâlcite, încât într-o zi, la finalul repetiţiilor, m-am ascuns în dulapul-cameră unde locuia şi am rămas acolo până noaptea, când m-a găsit un muzicant ce venise să-şi lase acordeonul.
oricum, în acest răstimp am povestit multe (eu şi Goguţă), iar de atunci înainte s-a strecurat mereu (cu o strecurătoare pentru macaroanele cu zăpadă) câte o replică nouă la spectacole.
dar asta nu era în scenariu! spunea mirată profesoara cu păr piticesc şi mâini umblătoare, animând umbre şi lumini în viscerele marionetelor.
ba da, ba da! Goguţă a spus-o!
o lungă perioadă a vorbit prin mine, mi-a făcut anumite dezvăluiri fantastice pe care le folosesc cu poftă şi fără măsură în scris – când imaginaţia e înlocuită cu închipuirea; ce mai, a fost cel mai bun prieten non-imaginar dintr-o multitudine de potenţialităţi şi inexistenţe.
nu ştiu dacă se observă ceva dintr-o emoţie care-mi trage deseori ochii în jos (şi nu, nici n-aş vrea, fireşte, nu, ferească sfântul jucăriilor urgisite, să mă dau de gol, adică să-mi iau golul şi să-l rostogolesc în locuinţa din interior ca pe-o minge de zăpadă învelită-n cârpe de păpuşi, fiindcă zău, nu ştiu ce-ar mai rămâne din mine)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu