praful alb



în fiecare zi scot din mine

arlechinii şi trambulinele

mâinile mi se ridică fără voie cineva mă învârte ca pe-o monedă

purtată le gleznă de un balerin

stau pe vârfuri şi mă înalţ nevăzând ce păpuşar mă trage aşa sus

uite cum am crescut puţin

e ca o săritură peste un elefant cu picioroange

şi inima

atinge tavanul invizibil

sunt un balon umplut cu zahăr tos

la prima înţepătură

peste lume o să se aşeze un praf alb

aşa cum se depune zăpada peste întuneric













4 comentarii:

  1. Bine ai revenit să presari praful alb al viselor peste nopţile zilelor !

    RăspundețiȘtergere
  2. :) îmi plac întâmpinările :)

    (am foarte mult praf – în urma iluziilor necernute, a unor vise
    alunecoase şi nisipoase, a ratărilor care se îmbracă în continuare cu hainele mele prăfuite; dar şi în urma platourilor cu prăjituri şi zahăr tos ale imaginaţiei, ceea ce devine vindecător şi salvator)

    RăspundețiȘtergere