miercuri, 8 august 2012

Învăţăturile unui domn




Obişnuia să vină tiptil. Chiar în urmă cu ceva timp,

cam cât zece vieţi de licurici, m-a bătut pe umăr

şi când m-am întors

a lăsat să-i cadă din ochi nişte fulgi de zăpadă.

În mijlocul verii e de mirare că mai vine;

le spusesem şi prietenilor că nu-i chip să-l faci atent la cei din jur,

dar m-am înşelat.

L-am întrebat despre vechile obiceiuri

şi adevărul e că pe dată am căzut într-o ameţeală rece şi albă,

întocmai cum mi-a descris că se va întâmpla

când voi vrea să-l prind în strâmtoarea

unor amintiri ademenitoare şi ameninţătoare

precum rugii de zmeur.



Apoi am tăcut.



Mai târziu mi-a arătat cum să  te aşezi cu o ceşcuţă în mână

exact sub norii de lapte,

mi-a arătat cum îşi prind îngerii părul cu agrafe,

cum se scutură de praf stelar bufniţa polară,

cum ni se albăstresc mâinile, fără să vedem, când ne dorim ceva prea mult,

cum se pot face rulouri de prăjituri

din câmpiile iernatice,

cum să ghiceşti gândurile pe care cel de lângă tine nu le are

şi multe alte imagini când rotunde şi rostogolite,

când întinse şi nemişcate.

Doar despre cum poţi să-ţi ritmezi bătăile inimii

pentru a auzi muzica atunci când citeşti o partitură

n-a vrut să spună nimic.

Şi astfel a trecut o parte din viaţă

fără să fi ştiut că de-a latul râului care leagă strâns pământul

stătea neclintit hipopotamul,

fapt înspăimântător,

apocaliptic,

vărgat, ce cumplit, cu alb şi negru.

Iar eu nici măcar nu bănuiam,

ba, mai mult, aveam în piept un rotocol

care mă gâdila

şi mă făcea să mă joc de dimineaţa până seara.

Când am ieşit din casă,

toţi mă priveau straniu şi neînţelegător;

nu mai aveam prieteni,

iar părinţii se transformaseră în două stări

ce mă bântuiau în timpul viselor triste, molipsitoare.

Rămăsesem singură, domnul care-mi arătase

o mulţime de lucruri nu-şi mai făcea simţită prezenţa.

Aveam inima pe jumătate domesticită,

şi asta era printre ultimele lucruri

care i se puteau întâmpla cuiva.

Se făcuse frig,

prin pereţi nu mai intuiam decât zborul unei făpturi uriaşe.

Îmi spuneam că degeaba învăţasem atâtea lucruri

dacă nu mi-au folosit niciodată.

Am pus capul pe covorul cu fire împletite de izvor

şi, ce să vezi, inima a-nceput să bată în măsuri compuse,

exact ca în valsul miriapodelor

şi-n dansul de călătorie al fluturilor în lumi cât pe-aci ireale. 


Andrei Rosulescu- Un fluture la Paris

Asculta mai multe audio jazz

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu