Obişnuia să vină tiptil. Chiar în urmă cu ceva timp,
cam cât zece vieţi de licurici, m-a bătut pe umăr
şi când m-am întors
a lăsat să-i cadă din ochi nişte fulgi de zăpadă.
În mijlocul verii e de mirare că mai vine;
le spusesem şi prietenilor că nu-i chip să-l faci atent la cei din jur,
dar m-am înşelat.
L-am întrebat despre vechile obiceiuri
şi adevărul e că pe dată am căzut într-o ameţeală rece şi albă,
întocmai cum mi-a descris că se va întâmpla
când voi vrea să-l prind în strâmtoarea
unor amintiri ademenitoare şi ameninţătoare
precum rugii de zmeur.
Apoi am tăcut.
Mai târziu mi-a arătat cum să te
aşezi cu o ceşcuţă în mână
exact sub norii de lapte,
mi-a arătat cum îşi prind îngerii părul cu agrafe,
cum se scutură de praf stelar bufniţa polară,
cum ni se albăstresc mâinile, fără să vedem, când ne dorim ceva prea mult,
cum se pot face rulouri de prăjituri
din câmpiile iernatice,
cum să ghiceşti gândurile pe care cel de lângă tine nu le are
şi multe alte imagini când rotunde şi rostogolite,
când întinse şi nemişcate.
Doar despre cum poţi să-ţi ritmezi bătăile inimii
pentru a auzi muzica atunci când citeşti o partitură
n-a vrut să spună nimic.
Şi astfel a trecut o parte din viaţă
fără să fi ştiut că de-a latul râului care leagă strâns pământul
stătea neclintit hipopotamul,
fapt înspăimântător,
apocaliptic,
vărgat, ce cumplit, cu alb şi negru.
Iar eu nici măcar nu bănuiam,
ba, mai mult, aveam în piept un rotocol
care mă gâdila
şi mă făcea să mă joc de dimineaţa până seara.
Când am ieşit din casă,
toţi mă priveau straniu şi neînţelegător;
nu mai aveam prieteni,
iar părinţii se transformaseră în două stări
ce mă bântuiau în timpul viselor triste, molipsitoare.
Rămăsesem singură, domnul care-mi arătase
o mulţime de lucruri nu-şi mai făcea simţită prezenţa.
Aveam inima pe jumătate domesticită,
şi asta era printre ultimele lucruri
care i se puteau întâmpla cuiva.
Se făcuse frig,
prin pereţi nu mai intuiam decât zborul unei făpturi uriaşe.
Îmi spuneam că degeaba învăţasem atâtea lucruri
dacă nu mi-au folosit niciodată.
Am pus capul pe covorul cu fire împletite de izvor
şi, ce să vezi, inima a-nceput să bată în măsuri compuse,
exact ca în valsul miriapodelor
şi-n dansul de călătorie al fluturilor în lumi cât pe-aci ireale.
Andrei Rosulescu- Un fluture la Paris
Asculta mai multe audio jazz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu