"Pisicile lui Alistair"




Un Cadavre Exquis creat mai demult pe blogul mesmeios (Mesmeea, FID DeScribor, Anemone şi cu mine). Găsiţi aici varianta jucăuşă a facerii: http://mesmeeacuttita.wordpress.com/2010/06/14/pisicile-lui-alistair/

iar mai jos este rezultatul ghiduşar felinesc:


“Mesmeii i-a fost dat într-o zi să deslușească în fotografiile trimise pe mail cele mai frumoase pisici îmblănite vreodată: Mopsy și Fritz. Acestea erau pisicile spiridușului Alistair. Mopsy e din Cluj de origine – a venit la Bucuresti într-un coșuleț cu trenul, când era foarte mică. Tatăl lui Fritz e din Galați. Fritz are două surori: Miki și Bouffé. Miki e chiacâră, ca și Fritz, acestea toate le-a explicat într-o zi Alistair. Dar cine știe de unde vine acest nume și ce este el? Alistair însuși a luminat-o pe Mesmeea: Alistair e “Alexandru” în limba celtică, iar Alexandru este numele masculin favorit al Mesmeii. Alistair mai are și următoarele variante – Allaister, Allysdair, Alasdhair, Alastair, Alistar, Alastor, Alastar, Allistir, Aleister!
Spiridușul Alistair stătea toată ziua și traducea din
latină, avându-l în jurul gâtului pe Fritz și la picioare pe Mopsy. Mesmeea nu știa cărui împărat roman i-ar fi tihnit să dialogheze cu Alistair, dar se gândea totuși la Marc Aureliu! Pisicile lui Alistair îl preferau, însă, pe împăratul Domițian care avea și el un motan pe nume Tony. Tony nu avea coadă și era afurisit.
Oricine ar fi stat noaptea, la fereastra lui Alistair, dacă cineva ar fi fost îndeajuns de nebun să facă acest lucru, ar fi văzut cum în fiecare seară, el începe un dans ciudat, în spatele unui paravan de alabastru pe care îl moştenise odată cu odaia aceea străveche, despre care se spunea că a fost cândva o baie romană. Erau nişte mişcări abia ghicite, şi culmea era că si pisicile dansau cu el; numai că acolo în spate nu se vedeau o umbra de om si nişte umbre mici, de pisici. Se vedea un singur trup, monstruos şi diafan, ca un zeu străvechi cu mai multe mâini şi poate cu un fel de coroană pe cap. Ei bine, cineva văzuse toate astea într-o noapte, şi acela era un călugar dat afară cândva de la mănăstirea aflată la numai un ceas depărtare de casa lui Alistair şi care locuia într-un şopron lipit de gardul grădinii lui. Aşa de tare s-a speriat călugărul răznit cu barba lui jumulită, că în loc să se roage, cum se cuvenea, a începtu să afurisească în toate limbile pe care le ştia bietele pisici ale lui Alistair. Apoi, de frică, nu s-ar putea spune de ce, a înghetat pe loc. L-a găsit Alisair dimineaţa, dormeau pisicile pe pieptul lui, una de-a dreapta, alta de-a stânga. Tot el l-a înmormântat, a cerut încuviinţarea să-l înmormânteze chiar la marginea grădinii, căci era mai simplu şi i se părea lui că ar fi fost oarecum dator că bietul om, şi asa chinuit de toate câte sunt şi nu sunt, se sfârşise acolo, sub fereastra lui. De atunci, în fiecare seară, pisicile fac un drum scurt în grădină; aproape că s-a făcut o dâră mică, un drum care se vedea aproape strălucitor în nopţile cu lună; ca un drum al pisicilor.
Numai că pisicile nu mergeau la mormântul călugărului cu minţile haihui. nu, nu mergeau deloc acolo. De-acolo se întorceau, când se întorceau, dimineaţa, sleite, supte la coadă şi şale, cu ochii lipicioşi, urechiuşe ponosite, halena grea. Dar oare, se întrebau vecinii curioşi ai spiriduşului poznaş, de unde se întorc pisicile în halul ăsta? Şi cum curiozitatea nu costa nimic, s-au pus, pasămite, să le urmărească. Întâi de la distanţă mare, vreo nouă kilometri, pentru că, ziceau ei, pisica e rudă cu dracu, te simte prin nouă cămăşi, aşa că atunci când au început să se mai apropie, la fiecare kilometru mai puneau câte una pe spinare, să se ‘disimuleze’, na. Când au ajuns la vreun kilometru, vecinii au început brusc, fiecare, să-şi găsească câte o treab a naibii de importantă de făcut. Lasă că pisicile le urmărim şi mâine, nu-i grabă, îl auzeai pe câte unul, care, brusc, o cotea la dreapta şi dispărea după uluci. Azi aşa, mâine la fel, până când nu mai rămase niciun curios pe strada aia, zău aşa, toţi le ştiau pe toate de-a fir-a-păr. De-i şi rămase străzii numele ‘Necurioşilor’. Unde stai? Pe Necurioşilor la numărul 8.
Aşa că nici până-n ziua de azi nu s-a aflat unde mergeau pisicile lui Alistair noapte de noapte. Că de întors, se ştia, se întorceau de la…o oarecare gaură care se vedea lângă mormânt. Cine știa greografia locului, știa că cimitirul era de data asta nu deasupra, cu dedesubtul a ceva, iar acest ceva era o reţea de galerii în care se păstrau pe zidurile săpate cu greu tot feul de inscripţii care sunau a rugăciuni sau incantaţii tainice. Culoarul principal ieşea undeva, ai fi zis că la lumină, dar se deschidea de fapt pe o platformă unde se adunau pisicile din tot oraşul, chiar şi cele mai sclifosite, acelea care nu ies dintre fripturi de pui garnisite cu cele mai fine sosuri şi panglici de dantelă brodate cu paiete lucitoare; chiar şi acelea se furişau în nopţile cu lună şi ajungeau, prin gaura de lângă mormântul călugărului, pe platforma stranie, unde pisicile se adunau, aşezat care pe unde, într-o linişte perfectă, privind spre răsărit până înainte de ridicare soarelul. Ce aşteptau? La ce se uitau? Poate doar fantoma călugărului să fi ştiut, dar cum ea nu ar fi apărut în ruptul capului, căci cine ştie pe unde era prinsă, totul rămânea sub tăcere. Într-o zi, pisicile lui Alistair nu s-au mai întors.
Numai din Scrisoarea Stafiei
se mai poate afla câte ceva despre ele,
dacă vor fi într-adevăr dintre aceia care cunosc,
după atingerea literelor, tainele felineşti:
„Venise luna a patra, iar stafiile jucau şotron
pe mormântul cel mai strălucitor şi rece,
unde, noapte de zi, vântul lipeşte etichete de dulceaţă îngerilor.
Pisicile nu erau nici acolo,
deşi s-ar putea spune că-n altă parte nici n-ar fi avut cum să fie.
Cert e că erau dirijoarele corului de pescăruşi,
trimişi, după fiecare spectacol, să-şi găsească perechea cehoviană.
Eu tocmai citeam şi confirmam dând din cap,
când cel mai bătrân motan, vorbindu-mi pe limba stafiască,
mi-a spus din capul locului că niciun loc nu are cap,
doar coadă, iar acest fenomen se numeşte nunuism – inventat chiar pe Platforma Nălucirilor, ca şi inscripţiile pe care numai vizitatorii piscribi le pot vedea.
Puse una peste alta, pisicile formează un zid ce înconjoară marea.
„Spune-mi tu ce răsare doar dacă e întuneric”
scrie pe marginile acestui zid
sau „Cotrobăie în sacul plin de fulgi şi dă drumul norilor negri”.
În luna a şaptea se va sfârşi Mieunatul,
iar muzica oricărei lumi va fi transcrisă
în Cheia burtoasă a Motanului.
Atunci să te fereşti – tu, cel care nu ştii să vorbeşti decât cu limba bifurcată –
de drumul fără morminte, fiindcă acolo nu vor fi nici rugăciuni,
nici oraşe de pierit, ci numai dintre acelea de împietrit.
Cît despre pisici, luna a noua le va aduce oameni
care vor şti să le diferenţieze de stafii.
Acest manuscris ciudat fusese găsit de Alistair vârât în gaura prin care treceau odinioară pisicile. În mod curios, el ştia şi de drum, şi de platforma nălucirilor, dar niciodată nu fusese curios să le urmărească sau măcar să citească inscripţii stranii de pe culoarele întunecoase de sub cimitir. Ca ultimul dintre spiriduşii rămaşi în oraşul acela, avea treburi mult mai importante, iar dansul pe care îl făcea în fiecare seară cu ajutorul pisicilor era singurul care îl mai ajuta să păstreze legătura cu strămoşii săi clarvăzători.
Ceva cât se poate de curios şi dureros se întâmplase. Alistair nu mai ştia să facă dansul acela, ba aproape uitase de el. Acum nu mai făcea decât să citească în fiecare seară scrisoare din care cunoştea câteva înţelesuri risipite, dar tot nu puteau să-i înlăture durerea şi teama şi disperarea pe care cei de felul lui nu le cunoscuseră niciodată.
Nu mai putea face incantaţii, nu mai ştia să danseze, nu mai putea mângâia linia mediumnică de pe spatele pisicilor. Alistair simte voci străine, urlete şi disperări. Alistair se făcea om. Şi trebuia să îşi aleagă, oricât ar fi vrut să ocolească viaţa cea nouă, un trup. A implorat un ajutor. Şi atunci a venit o nouă pisică pe numele ei Trepelvisima.
Aceasta i-a vorbit cu precauţie, într-o greacă viitoare,
despre noua lui înfăţişare, cu ajutorul căreia (dar nu numai)
va putea să regăsească pisicile şi dansul.
I-a adus un lighean cu apă roşie, dulce,
în care Alistair şi-a spălat faţa şi mâinile.
Apoi l-a întrebat cum vrea să-şi împartă corpul.
Înţelegând despre ce e vorba, Alistair n-a stat prea mult pe gânduri
şi i-a spus că doreşte să aibă cap de om şi coadă de pisică.
Trepelvisima i-a cusut cele două jumătăţi cu un fir de argint,
iar coada i-a învelit-o în mătase neagră.
“Acum” i-a spus felinisima vindecătoare
“va trebui să convingi trei oameni să-ţi doneze câte un plămân,
mărturisindu-le că doar astfel te poţi reîntoarce
pe tărîmul aburilor albaştri,
locul în care te aşteaptă Ea”.
Pesemne că Trepelvisima voia să-şi recupereze
câteva dintre vieţile ei în care murise, de fiecare dată,
din cauză unei pilozităţi pulmonare.
Alistair, oboist, (după ce despicase firul în trei)
a adormit pe scaunul lui alb,
sub care era ascunsă cutiuţa muzicală a coşmarurilor
După cîteva ore, l-a trezit un motan imberb, cu pielea rozalie,
care i-a propus un alt târg,
şi anume târgul lucrurilor fără taine:
“Eu nu sunt motan, sunt pisica-bărbat, sunt bărbat doar cu umbra, şi totate urmele mele toţi bărbaţi sunt. Numai lacrimile mele organe de femei s-au făcut. Şi tu eşti în umbra mea şi trebuie de acolo să ieşi. De aceea taina mea de tine se va lipi, pe frunte ta se va lipi. Nu vei avea coadă, ci vei avea corn. Şi acolo vor fi toate organele tale şi de aceea pătrunderea cornului tău va fi plină de viaţă şi cu totul vindecătoare.
Alistair, nu vei vărsa lacrimi, iar pielea ta va fi râu de parfumuri; pielea ta va fi pielea lumii, barba ta va fi sunetul vântului, inima ta va bate o singură dată pe lună, în momentul foarte precis când luna nu mai este rotundă. Labirintul nostru, al pisicilor vii, vor fi vasele tale de sânge, tu prin ele vei merge şi prin ele vei curge. Vei ajunge în minţile oamenilor, căci vârsta gnomilor şi a spiriduşilor s-a încheitat. S-a încheiat şi vârsta pisicilor. Acum e vârsta ta, tu vei fi singur şi vei fi în toate şi de nimic nu te vei lega, deşi toate prin tine vor fi legate. Alistair, acum pregăteşte-mi lapte cu miere, căci limba cristal prăfos s-a făcut de toate vorbele astea.
Aşa sfârşi motanul cel rozaliu de vorbit, iar în timpul acesta, Alistair, făra să vrea, fără să ştie, se mişca prin casă ca un cocon de fluture, dar unul luminos, unul neînfăşurat. Rotirile sale lăsau urme în aer, astfel că, atunci când totul se sfârşi, cu toate că nu prea era clar ce se sfârşeste şi ce începe, Alistair stătea ca trăznit pe un scaun, era mai înalt, ba chiar căpătase şi un fel de trup lucios, iar pe cap îi lucea un corn care se rotea continuu şi, la scurt timp, se facu nevăzut. În aer rămăsese, ca o lampă suspendată, un cilindru alburiu, ţesut din mişcările fostului spiriduş stăpân de pisici. Motanul rozaliu linse tot laptele cu miere, apoi se duse direct în barba lui Alistair şi se ascunse acolo.
Din când în când Alistair îşi mângîâa barba portocalie
ce creştea grăbită şi şerpuitoare, încât, pentru a o tăia,
se folosea de un fierăstrău cu 777 de zimţi număraţi de la stânga la dreapta
şi 888, de la dreapta la stânga.
Auzind despre pilozitatea labirintică,
toate pisicile oraşelor înţepenite se dezmorţiră
şi o porniră spre fostul spiriduş.
Acesta, cum simţea o nouă pisică în barbă,
o străpungea cu cornul său organatic
şi se făcea peste ea stăpân.
Drept răsplată, motanul rozaliu îi oferi un ochi mare nevăzător,
pe care nimeni nu-l putea vedea,
o gură bâlbâită neînţeleasă şi, fără pripeală, la final,
îi încredinţă oul cât o nucă, cu coajă de portocală.
Alistair îşi întrebă închipuirea cu clipocit cristalin
dacă trebuie să accepte toate aceste daruri,
dar închipuirea, fiind răcită şi răguşită,
nu-i putu spune decât „ahimdram”.
Rămase astfel Alistair să descifreze acest cuvânt,
când, ca dintr-un nicăieri ce cuprindea totul,
Râsomiana, zeiţa spiriduşilor,
îi întinse mâna ei lăudată din arbore de cacao
şi îi şopti ceva despre ascunzătoarea pisicilor lui dănţuitoare.
Şotron, şotron, şotron… doar asta suna în mintea lui Alistair, când s-a trezit. Şi pentru că nu ştia ce e şotronul, a mers să se spele, dar era mult mai înalt decât locul unde se spăla de obicei, un vas mic, de cuarţ. Corpul îi era altfel, era plin de ascunzişuri şi denivelări, simturile îi erau altfel, vedea până departe şi până în adânc. Aproape că ceea ce se întindea în faţa ochilor săi nu mai avea nico separaţie. Îşi simţea cornul de pe frunte şi singura senzaţie pe care o avea era aceea de a merge printre oameni, de a-i adulmeca şi a le ghici gândurile, simţurile pierdute mai ales. El îl ghida; el îi traducea toate lucrurile ciudate pe care le auzea. Nu-i mai era dor de pisici; acum parcă i se făcuse dor de el. Era altcineva; era poate chiar sufletul lumii.
„Melme, melme, siere te
Servi, rete, uti, dono,
yaaaaaaaammm
ifffaiii ifffaiii iffffaiiii
yaaaaam
yaaaam
sio
Asta visase Alistair. Încă nu ştia ce e, astfel că ieşi din casa straveche, să plece printre oameni.
Limba stafiască nu suna deloc cum v-ar plăcea să credeţi, adică stihiită, sau ca a tulpinilor vechi, noduroasă în călcâie sau glandureica. E mai degrabă cu multe vocale închise, oleacă verzui, cu gust coclit, dacă le rulezi prea mult şi le pierzi glotal, dar cu rezonanţe perfecte când le fierbi puţin labial şi post prandial.
În primul rând în limba stafiasca nu poţi avea nici cea mai neînsemnată încredere pentru că este limba nenimenilor. Este o limbă întoarsă din drum, ce s-a dorit să fie, dar n-a avut puterea de-a uzurpa ceva, o noţiune, un îndemn, o nebunie, ceva…
Este o limbă moartă. Nimic mai fals. E vie, e după colţ, te-aşteaptă. Este o limbă care păşeşte pe caldarâm alături de tine, înaltă, cu buze verzi şi vino-ncoa aghesmuiet. Ştie multe limba asta şi mulţi o ştiu pe ea. Unii din copilărie, când scârţîia
uşa şifonierului noaptea, sau se izbea fereastra fără foc, fără fum, adică din nimic. Cine ştia să asculte, o auzea… şi-odată invatată, n-o mai uita…
M-am înfiorat când a venit vorba despre limba stafiască. Uitasem de ea, aşa cum uitasem de bântuita ceaşcă cu cireşe amare în care a căzut Alistair, centrum mundi, cu amintirea pisicilor fierbându-i în sânge. Câtă dramă, atâta tragedie, poor Yorick. Şi făcutu-s-a dulceaţă din cireşele cele amare, şi pierdutu-s-a spiriduşul şi cu el toate pisicile noastre cele albastre.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu