Terre d'ombre

     Cel mai greu e când intru în camera cu zece chitare, fiindcă trebuie să păstrez o linişte abisală, altfel cutiile lemnoase împrumută tulburarea cuvintelor. Iar liniştea trebuie să fie înzecită când trec pe lângă toate instrumentele vrăjhitoreşti. Lacul lor e făcut, fireşte, din pământ de umbră fiert în ulei. Dar nu e un simplu terre d'ombre, ci pământul de la umbra unui instrument invizibil, care, sub un soare auriu-întunecat, produce o frăgezime viscerală mai întâi a aerului pe care-l absoarbe, iar apoi a luminii care-l străbate şi care rămâne în el pe durata unei nopţi cu lună liniştită şi netraumatizată, la care n-a urlat niciun lup.

     Însă astăzi am tăcut, din greşeală, de unsprezece ori, şi ceea ce nu era de dorit s-a întâmplat: instrumentele muzicale au început să vorbească, fiecare pe limba lui, spunându-mi că voi rămâne prizonieră în camera lor până când ultima tăcere se va epuiza (iar asta echivalează, în termenii punitivi orfici, cu pedeapsa cu noaptea). Mai mult de-atât, va trebui să reconstitui, numai cu ajutorul sunetelor, chitara invizibilă. Cumplită pedeapsă, nu-i aşa?