Labirintul. Incoerenţa. Semnul. Visarea




Câteodată sunt sătulă de realitatea sterilă, de coerenţa săracă, de trezia leneşă şi stearpă, de un înveliş exterior şi doar atât. Poate de aceea visez mult, în torente şi-n intervale acaparatoare de fâşii existenţiale. Iar visul este liber, dinăuntru vorbind într-o limbă spontană, neanunţată, nonrepetitivă, abstractă şi binevenită pentru întâlnirea mea cu mine.
Iată un scenariu oniric laborios, incoerent (aşa cum e orice stare visatorică), pus cap la cap, pe cât s-a putut, într-un spaţiu al uşii dintre somn şi realitatea imediat următoare. 



Vedenia cu penele de in ale păsării


Săritorul în lungime, cel cu un picior de lemn
Şi peştele din apa vieţii, decăzut la un simplu păstrător de secrete
Iată cele două semne şi umiliri deopotrivă.
Între cocoaşele tânărului căutător de cămile
Acolo unde stă deşertul ca o foaie de prăjitură
M-am gândit să privesc mai atent şi toate astea mi s-au arătat.
După o vreme am găsit al treilea semn
În fruntea încreţită şi zvântată a creierului.
Pe săniile ce duc sacii cu seminţe de păpădii m-am odihnit
Trecând în zbor printr-un contur de porumbel
Uite al patrulea semn mi-am spus în timp ce mă scuturam
De câteva pene albastre.
Deodată umbra pământului s-a făcut cât o sită pentru meteoriţi
Aveam un bot de lupoaică smintită, am adulmecat morţii din zahăr ars,
Dar ce văd! am roşit precum în faţa unei poze cu un lup
Îmbrăcat într-o blană scurtă de miel
Ăsta e cel de-al cincilea semn: puţinătatea
Mi-am spus ronţăidu-i marginile de stea.
A venit Colecţionarul care mi l-a promis pe cel de-al şaselea
În schimbul celorlalte. N-am ezitat.
Fericirea se rostogolea printre paiele unde stătuseră inorogii sugari
Unul din ei scpăpase cu viaţă, îmi privea insistent mâinile
Şi când am crezut că el era al şaptelea indiciu de care nimeni nu mai ştia
L-am auzit urlând ”iată semnul“
S-a năpustit asupra mea
În cădere m-am lovit atât de tare încât pe meningine
S-a depus un strat de funingine
Şi până la ultimul am încurcat lucrurile
Nemaiavând răgaz de nicio căutare
Până când avea să vină desluşirea îndestulătoare.
De supărare am urcat în visul făcut din pâine, carne, rugăciuni şi nesfârşite lumi
Încheiate la gât cu nasturi de argint şi tăciuni
“Încă nu ştii nimic” îmi repeta o voce stinsă din culoarul cu neoane
“Aici e şi mai rău
Lucrurile sunt încurcate
Precum o barză cu şapte picioare ţinute la spate”
Însă pentru mine penele berzei erau flori de in
Albastre precum ochii unui arlechin
Atunci mi-am dat seama că pierdusem toate semnele la intrarea în vis
Căutasem destul. Era timpul să mă odihnesc în spatele ochiului meu închis.









tablou: Agnes Boulloche

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu