Vânturătorul



                                                                                                          

                                                          (poezie scrisă de domnul Mi.)






Veneam dintr-o parte a lumii unde realitatea
E albul de pe fusta unui derviş rotitor;
Visul meu avea un ochi iscoditor prin care mă urma,
Du-te acasă, îi strigam, dar ochiul desena în aer
Semnul drumului fără întoarcere;
Toamna stropea asfalul cu o respiraţie cleioasă,
Înaintam greu
Bocancii îmi rămâneau ca-ntr-o oglindă cu smoală.



/Mergeam
Şi gândurile îmi cădeau pe umeri precum o coadă de vulpe/


Aruncam în el cu lunete,
Îl abuream cu fumul unor piei arse,
Însă ochiul era în spatele meu
Cum o fereastră e deschisă mereu spre trecut;
Du-te acasă, îi strigam
N-ai ce să faci aici, sunt multe lucruri care nu există.


/Înaintam
Inimile călătorilor sclipeau ca florile de mină
Trupurile pâlpâiau nedesluşite şi transparente
Moartea îşi ţinea rochiţa în bătaia vântului/


Rătăceam printr-o pădure de cronofagi,
Umbra mea se-ascundea
În scorburile rotunjite de ciocuri învelite-n mătase;

Când am ieşit nu mă mai simţeam ameninţat de nicio prezenţă,

Doar o senzaţie stranie mă însoţea:

Că eu aş fi privirea

Că eu aş fi visul

Unui vânturător cu mânuşi de ortoped al timpului,

Prea obosit pentru a mă îndepărta.
 

2 comentarii:

  1. Bietul ortoped al timpului! Cred şi eu că e obosit. Timpul aleargă atît de iute...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri

    1. exact! :))
      (Domnul Mi. îl alintă îl fel şi chip, iar uneori îl tachinează şi-i spune, pe bună dreptate(!?), „vântură-timp”)

      Ștergere