Noaptea Ieşilor fără ieşire

   

  

Săptămâna trecută am fost la Iaşi, la festivalul internaţional de chitară, fiindcă Andrei a fost invitat în juriu. La finalul concursului s-au luat atent măsurile formelor improvizatorice şi s-au făcut, cu pricepere croitorească, premii sonore pentru fiecare notă mai ornamentată, rotundă şi gurmetă. Însă câteva note, care au cusut pe margini carapacea de broască ţestoasă sprinţară a chitarelor şi care au venit dintr-un tărâm nevăzut, m-au îmbrăcat şi pe mine, spectatoare cu amuleta muzicală în buzunarul de la piept, într-o haină din mătase rumenită, cu porta-tivul  făcut din cinci fire de porfir. Îmbrăcată astfel m-am întors seara târziu la căsuţa noastră hotelăreasă, anume la Hotel Eucalipt. Am adormit destul de repede,  într-o stare stranie, de parc-aş fi fost modelată în creuzetul magic al unei straşnice topitorese de ciocolată. După două visuri episodice - în care metamorfoza pornea din realitatea curentă, anume de la cablurile de alimentare ale chitarelor, la firele de păr care se prefăceau în perdeaua unei cascade soporifice - m-am trezit într-o cameră străină (cum era şi firesc, pentru că numai o noapte s-a sălăşluit acolo somnul meu cu părul răvăşit, precum al unei sirene halucinate). Însă senzaţia era acută şi neîmblânzită, de înstrăinare viscerală, ca şi cum m-aş fi decorporalizat cu cameră cu tot şi aş fi privit, din dublura spaţiului, spre obiectele din jurul meu şi spre mine dormind deopotrivă. Era o decorporalizare care parcă trăsese după ea, din neatenţie, faţa de masă cu toate tacâmurile, paharele şi mâncărurile, plecând aşa prin lume şi având impresia continuă că se află tot la aceeaşi masă pe care o devastase. Pe fereastră vedeam frunzele stacojii şi agitate de vânt ca nişte clătite întoarse în aer de un cofetar-circar. Iar dincolo de acest văl jucăuş, sclipeau, calde şi hipnotice, vopselurile lăcuite ale picturilor de pe Mitropolie. Aproape adormisem iar, când geamul se deschide uşor şi intră pe jumătate în cameră copacul pe care-l privisem până atunci, semânând cu un bătrânel cu mintea tulbure, vrând să se adăpostească oriunde, chiar cu riscul de a da buzna peste cine ştie cine, aşa, în miezul nopţii. S-a aplecat atât de tare peste pervaz, încât s-a auzit un oftat de octogenar într-o criză de sciatică, apoi un susur tremurat precum un şirag de mărgele. Am vrut  să-l trezesc pe Andrei, pentru a mă asigura că nu visez, numai că lângă mine nu se mai afla un om, ci un alt copac, ceva între arin şi cireş negru, cu flori de magnolie altoită cu ferigă, cu dantura de salcie dinţată şi unghiile din gheara-pisicii. L-am răsucit,      l-am strigat, însă nici vorbă de trezie, ci doar de o ploaie aromată de frunze şi frunzuliţe, de pulbere şi praf înecăcios. Am coborât cu liftul cele 23 de etaje şi am ajuns la recepţie, unde, ce să vezi, un eucalipt cu striaţii roşiatic-luminoase, de culoarea macului ars pe margini de un soare caramelizat, îşi sprijinea ramurile pe tastatura unui laptop ce afişa pagina mea de facebook. Am împins mâinile lemnoase de pe tastatură şi, în tremurul şi palpitaţiile sonore ale inimii metronomice despre a cărei realitate începeam să mă îndoiesc, am scris: „Muzica e o dulceaţă făcută din sâmburi de note, însă, preparată de cofetarul bezmetic, poate fi o însutită otravă strălucitoare.” Recepţionerul nelumesc s-a mişcat puţin, cât să mă acopere cu frunzele lui de forma unghiilor Marelui Vrăjithor, şi a început, cu o voce răguşită dar limpede ca aurul lichid, să-mi povestească de boala de care suferă, şi anume de eucalyptus amygdalina. A urmat un episod absurd, eu întrebându-l cum pot reveni la realitate, iar el, indiferent la solicitatarea mea, dând like-uri într-o febră paranoidă, cu toate încheieturile lui potirice, la te miri ce postări, printre care şi fraza mea cu muzica pharmakonikă. Am alergat la lift, însă nu mai era scris nicăieri „23”, numărul etajului unde eram cazaţi. În dreptul tuturor etajelor stătea scris „3”, o repetiţie labirintică şi încolăcită care m-a prins în ea ca-ntr-un marsupiu de canguriţă bezmetică. Am reuşit totuşi o numărătoare precisă şi am observat, cu disperare, că aceasta se opreşte la 22. Camera rămăsese deci suspendată, ca un înger păzitor pe umărul acestui hotel ciudat. Deodată liftul geamăn, coborâtor, s-a oprit şi din el a ieşit Andrei, de data asta în carne şi oase. „Să plecăm repede de aici”, a spus el. „Am fost prinşi în noaptea Ieşilor fără ieşire.” „Dar cum putem pleca din ceva care nu ne dă drumul din prinsoare?” am întrebat descumpănită. „Numai cu ajutorul cuiva dinăuntru”. Şi l-am privit amândoi pe angajatul înfrunzit, promiţându-i că-l vom duce la cel mai vestit lutier-chirurg, pentru a-l trata de boala lui amigdalică.                       

     Noul nostru prieten ne-a însoţit până la Cluj, fireşte, nu cu trenul, ci cu „visul compartimentat al călătoriilor fantastice”, aşa cum numea el mijlocul lui propriu de transport. L-am dus, aşa cum îi promisesem, la un amic doctor. De atunci nu l-am mai văzut. Curios lucru, însă nici Hotelul Eucalipt n-a mai fost de găsit pe harta internetului. Nici urmă de aşa o irealitate(!) Dar azi-dimineaţă am primit un aviz de la poştă, pe care scria că avem de ridicat un colet. Era o chitară dintr-un lemn cu striaţii luminoase, roşu ca un mac la amiază, lăcuit în spuma clocotitoare a unei cascade. Iar în cutia de rezonanţă se afla un bilet pe care scria „Dacă vei găsi muzica desăvârşită din această chitară, te vei face una cu lemnul fermecat din care a fost costruită, una cu eul tău vrăjithoresc”. Semnat Eu Calyptus.