marți, 21 ianuarie 2014

Călătoria



căluţii de mare cu hramuri negre
s-au adăpat din ochiul de apă din ceafă,
unul din ei ciugulea ca dintr-o rană
cu dantele de caise pe margini,
armăsarul-ţânţar avea spumă de mare la gură,
tot acolo încăpea bine cuvântarea precum o mură,
stăteam pe un scaun din hurmuz cu spătar în loc de picioare,
mă făceam tot mai mic atunci când grăjdarul oblojit
trăgea obloanele la somnul dinainte de culcare,
aveam nişte pereţi verzi, iar între ei mă puteam întoarce pe dos,
nu mai simţeam nevoia de piele şi nici de os,
de inimă îmi legasem firul de telefon,
deasupra mea locuia un domn,
îmi apăsa pe torace,
purta în loc de cap un muşuroi de albine fără ace,
ne strigam nechezând,
ieşeam dintr-o carapace în care furnicile tocmai intrau pe rând,
el mă întreba cum să facă să scape din el
ca un preot dintr-un bordel,
eu îi împleteam coada calului pentru o nouă vrăjitorie,
însă pentru asta îmi trebuiau coperţile cărţii de identitate de la o primărie,
mai mult decât atât şi mai puţin decât altceva,
mă aflam într-o oază de lumină în mijlocul deşertului,
iar instituţia cu pricina nicăieri nu era,
aşa că am fluierat cu glasul din vis,
mi-am pus pielea de crocodil adormit,
îmi schimbam perechile de pantaloni bufanţi ca-ntr-un cadril,
am apucat un cuţit, l-am şlefuit
pe marginile fierului de călcat fabricat din argint,
am tăiat apoi cozonacii cu stafiide şi amigdale,
mi-am dat seama că muncisem degeaba,
srălucirea făinii avea doar un singur lambert,
lucru pe care mi-l repeta, de pe umărul stâng,
papagalul lui Flaubert,
mi-a părut rău că trebuia să-l las lasuprafaţă,
m-am urcat într-o batisferă şi-am coborât în apa ceţoasă,
caii se grăbeau s-ajungă unde îi aştepta
mai marele paing subacvatic fără un picior,
i-am dat în schimb o torţă dăruită de un lampadofor,
dar cum şi-a lipit-o de corp,
pânza molatică a luat foc,
deoarece apa tocmai secase
de-i venea gheruţei motanului de mare
până la mijloc,
am fost socotit numaidecât impostor,
noroc cu nişte da vinciuri
dintr-o navă de care m-am agăţat de zor,
hergheliile rămase în spate începuseră
să-mi roadă din coate,
îmi târam mâinile ca nişte parâme,
catargul se arăta precum o targă
ce mă ducea din nou spre lume.

3 comentarii:

  1. Căluți de mare... herghelii... și niște pereți verzi!
    Apoi, stupoare: unde-i imaginea însoțitoare (și aproape lămuritoare)!
    Călătorii cât mai multe și mai plăcute!

    RăspundețiȘtergere

  2. a..., nu, nu, e ceva incomplet în ceea ce e vizibil :(

    (stefan să privească încă o dată în ochiul de apă de mai sus şi va găsi, în verdele vrăjitoresc, limpezimile pe care doar micile firide ascunse, anume hippospaţiile înţelegerii, le pot cuprinde)

    RăspundețiȘtergere
  3. da, ochiul de apă... în hippospațiile înțelegerii, hippocampii!
    spre fantezie... într-o altă călătorie!
    vânt (oniric) în vele ... și lipsă vise rele!

    RăspundețiȘtergere