Fobia de nota La

Greu lucru să ai de înfruntat o fobie faţă de un sunet muzical, indiferent ce-ar zice, în această privinţă, Marele Arpegiator cu mănuşi de eschimos.

De când mă ştiu (şi asta a-nceput să se petreacă pe la 3 ani), auzul lui La, fie în forma silabică, fie în forma lui cântată, mi-a provocat o mare durere, o disonanţă aproape cristalină pe treptele urechii interioare.

De fiecare dată când mama îmi îngâna o melodie lalaică, grimasa mea aşeza într-un tablou suprarealist imaginea unui peşte-balon înghiţit de un crocodil. Astfel, având o sensibilitate (pozitivă) pentru restul sunetelor muzicale, alternanţa din melodia menită să mă adoarmă îmi provoca, la intervale de câteva secunde, când vertijuri de euforie, când alunecări perpelitoare.

Ori de câte ori auzeam tonul de la telefonul fix, în mine rezona o tristeţe ecleziastă şi se năştea, din oceanul psihic, o fiinţă subacvatică speriată de şteamătul lumii din afara apei.

Vibraţia diapazonului îmi făcea pulsul cataleptic, pasaje din vocea călduroasă a bunicii îmi îngheţau inima, o fracţiune din ciripitul vrabiei care locuia sub streaşina casei de la ţară îmi suspenda rostogolirea jocului din vacanţă, iar o cusătură vălurită de lalala-ul profesoarei de cor mă ameţea precum o broască ţestoasă prinsă-n buzduganul zmeilor. Nu mai spun că odată chiar am leşinat – atunci când, la lecţia despre intervalul de primă perfectă, profesorul cu privire înspăimântătoare îşi alesese, pentru exemplificare repetitivă, clapa pentru buclucaşa notă La.

(în treacăt fie spus, probabil tot de atunci m-am ales şi cu fobia de perfecţiune).

Ce mai, lumea arăta ca o imensă răzătoare sonoră, o scară cu 440 de trepte smulse, o prăpastie fără opusul înălţimii. Inima mea era o pivniţă străbătută de mersul unei balerine accidentate.

Calvarul a durat până la vârsta de 13 ani, când m-am vindecat datorită unei terapii onirice - întâmplătoare sau nu. Într-o noapte l-am visat pe arhanghelul armoniei (aşa mi s-a prezentat în somn), care mi-a povestit cum a pornit muzica erei noastre de la nota La şi care mi-a cântat o volută ireală în acea tonalitate adamică.

Aşadar, m-am vindecat. Sau cel puţin aşa am crezut până acum o săptămână, când, repetând de câteva ore gama Sol major, mâna mea stângă a reînviat fobia din copilărie cu fiecare atingere a spaţiului al cincilea de la chitară, exact acolo unde se formează sunetul proscris.

Pesemne creierul a-ntors zborul fluturelui la transformarea omidiană. 

Pavăza armonică şi-a suspendat o perioadă misunea.

Acum fac exerciţii de recuperare: ascult o suită în La major. Pe geamul dinspre Cetate privesc luna ca un fruct din borcanul cu dulceaţă din note muzicale. Din când în când, mâna mea stângă are o tresărire precum un licurici în prima zi de toamnă.