Muzica
vălurit-şamanică a lui Trilok Gurtu își scufundă sunetele într-o apă arhaizată
şi descântată. Motivele tradiţionale combinate cu “trilul” de scat şi cu
jazz-ul întins ca un leviton peste lumea contemporană apucă de cele patru
colţuri cutia de rezonanţă a pământului şi-o remodelează - fiindcă Trilok Gurtu
ştie să transforme orice corp solid în oglinzi lichide anamorfozate.
Încă
de pe ”La Terra”, primul LP pe care cântă (împreună cu Aktuala), Trilok Gurtu
scoate recuzita sa de vrăjitor şi întinde în faţa ascultătorului harta lui
tribal-epidermală, alternanţa ritmului instrumental cu cel al naturii, şi o
întreagă muzică a undelor subacvatice. Un peisaj când tribal, când nostalgic,
descriind sălbăticia eterizată a pământului de aici şi lăsând să transpară
pământul de dincolo. Bătăile cahonului sunt adevărate herghelii de sunete,
popoare de note migratoare prefigurând întâlnirea dintre tradiţionalul oriental
şi jazz. Muzica trilokiană e un ritual teluric, o vrajă în desfăşurare, un
colier în vertij. Cântecele sunt descântece rostite când cu note mesmerizante
şi ritm deliric, când în lexicul sonor al jazzului.
În
1980, alături de Toto Blanke Electric Circus, Trilok Gurtu arată lumii
expoziţia sa de obiecte acvasonore. Forma muzicală se purifică prin acest
ritual de „trecere” prin apă, de oglindire a fiecărei note în propriile
adâncuri, în mişcarea hipnotică a străfundurilor. Pandantivul răsunător e o
inimă flotantă.
Mai
amintesc că, după alte colaborări cu diverși artiști, în 1985 Trilok Gurtu
cântă alături de Jan Garbarek o muzică a cusăturilor dintre lumi, cu dezvăluiri
şi scufundări iscusite. Saxofonul lui Garbarek şi sunetele cu încolăciri de
şarpe ale lui Trilok Gurtu creează o corabie cu 20 de vâsle (nici mai mult,
nici mai puţin, ci doar atât cât le trebuia celor doi să cânte) şi o gură de
aer curat luată prin pâlnia saxofonului ca un tunel spre altă
realitate. Colaborarea naşte o muzică precum o biserică înmuiată în apele
păsărilor (prefigurare şi a drumului sonor religios de mai târziu al lui
Garbarek).
În
1987 apare primul său album, Usfret, unde se pune pe partitură trupul fără rest
al muzicianului. Prima piesă începe printr-o „decorporalizare” a rock-ului, aşa
cum era ştiut până atunci, lăsând din el doar partea strălucitoare (shoba),
sublimată.
Titlul
celei de-a doua piese de pe album, Shangri-La, e numele tărâmului paradisiac pe
care l-a imginat scriitorul James Hilton. Muzica polivocală sacralizează notele
ermetice și le încrustează pietre tămâioase, mistice, un șirag fantastic de
promisiuni nu lipsite de tensiune dramatică – la fel ca orice arcană
atemporală. În a doua jumătate a cântecului, întinderile devin mai concrete, cu
accente jazzificate într-o încarnație de nervi și sânge. După cercurile
rotitoare de până aici, se desfășoară, iată, o apropiere în picaj de lumea
misterioasă a strălucitoarei armonii. Scatul final e limba unei păsări cu
ciocul încovoiat spre irealitate, o înșiruire de solzi aurii suflați printre
literele organice ale percuției, un spațiu ocupat complet, tăiat felii pentru
fiecare ascultător – o tăietură simetric-jungloidală.
“Om”
se deschide ca o pajiște ridicată pe socluri liniștitoare și convulsive în
același timp, așa cum e liniștea orientală, undeva între levitație și tăiș
nostalgic, viziune eldoradică și durere mișcată de trecut. Silabele sunt
planete străbătute de lumini, măști delicate ale unor pelicani ridicați
deasupra sufletelor din alt tărâm. Scufundarea vrăjithorească transformă corpul
într-un marsupiu botezat în apele dintre materie și psihic, mereu tensionat de
o continuă prăvălire a sunetului în sine – efectul melifluu al împletiturilor
de valuri deslumite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu