Marele vrăjithor subacvatic (I, II)



Muzica vălurit-şamanică a lui Trilok Gurtu își scufundă sunetele într-o apă arhaizată şi descântată. Motivele tradiţionale combinate cu “trilul” de scat şi cu jazz-ul întins ca un leviton peste lumea contemporană apucă de cele patru colţuri cutia de rezonanţă a pământului şi-o remodelează - fiindcă Trilok Gurtu ştie să transforme orice corp solid în oglinzi lichide anamorfozate.

Încă de pe ”La Terra”, primul LP pe care cântă (împreună cu Aktuala), Trilok Gurtu scoate recuzita sa de vrăjitor şi întinde în faţa ascultătorului harta lui tribal-epidermală, alternanţa ritmului instrumental cu cel al naturii, şi o întreagă muzică a undelor subacvatice. Un peisaj când tribal, când nostalgic, descriind sălbăticia eterizată a pământului de aici şi lăsând să transpară pământul de dincolo. Bătăile cahonului sunt adevărate herghelii de sunete, popoare de note migratoare prefigurând întâlnirea dintre tradiţionalul oriental şi jazz. Muzica trilokiană e un ritual teluric, o vrajă în desfăşurare, un colier în vertij. Cântecele sunt descântece rostite când cu note mesmerizante şi ritm deliric, când în lexicul sonor al jazzului.

În 1980, alături de Toto Blanke Electric Circus, Trilok Gurtu arată lumii expoziţia sa de obiecte acvasonore. Forma muzicală se purifică prin acest ritual de „trecere” prin apă, de oglindire a fiecărei note în propriile adâncuri, în mişcarea hipnotică a străfundurilor. Pandantivul răsunător e o inimă flotantă.


Mai amintesc că, după alte colaborări cu diverși artiști, în 1985 Trilok Gurtu cântă alături de Jan Garbarek o muzică a cusăturilor dintre lumi, cu dezvăluiri şi scufundări iscusite. Saxofonul lui Garbarek şi sunetele cu încolăciri de şarpe ale lui Trilok Gurtu creează o corabie cu 20 de vâsle (nici mai mult, nici mai puţin, ci doar atât cât le trebuia celor doi să cânte) şi o gură de aer curat luată prin pâlnia saxofonului ca un tunel spre altă realitate. Colaborarea naşte o muzică precum o biserică înmuiată în apele păsărilor (prefigurare şi a drumului sonor religios de mai târziu al lui Garbarek).

În 1987 apare primul său album, Usfret, unde se pune pe partitură trupul fără rest al muzicianului. Prima piesă începe printr-o „decorporalizare” a rock-ului, aşa cum era ştiut până atunci, lăsând din el doar partea strălucitoare (shoba), sublimată.
Titlul celei de-a doua piese de pe album, Shangri-La, e numele tărâmului paradisiac pe care l-a imginat scriitorul James Hilton. Muzica polivocală sacralizează notele ermetice și le încrustează pietre tămâioase, mistice, un șirag fantastic de promisiuni nu lipsite de tensiune dramatică – la fel ca orice arcană atemporală. În a doua jumătate a cântecului, întinderile devin mai concrete, cu accente jazzificate într-o încarnație de nervi și sânge. După cercurile rotitoare de până aici, se desfășoară, iată, o apropiere în picaj de lumea misterioasă a strălucitoarei armonii. Scatul final e limba unei păsări cu ciocul încovoiat spre irealitate, o înșiruire de solzi aurii suflați printre literele organice ale percuției, un spațiu ocupat complet, tăiat felii pentru fiecare ascultător – o tăietură simetric-jungloidală.
“Om” se deschide ca o pajiște ridicată pe socluri liniștitoare și convulsive în același timp, așa cum e liniștea orientală, undeva între levitație și tăiș nostalgic, viziune eldoradică și durere mișcată de trecut. Silabele sunt planete străbătute de lumini, măști delicate ale unor pelicani ridicați deasupra sufletelor din alt tărâm. Scufundarea vrăjithorească transformă corpul într-un marsupiu botezat în apele dintre materie și psihic, mereu tensionat de o continuă prăvălire a sunetului în sine – efectul melifluu al împletiturilor de valuri deslumite.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu