De ce Dumnezeu nu există




Locul pe care-l ocupă existenţa este spaţiul minim în non-existenţă. Existenţa este o parte mică, limitată în imensitatea, în absolutul care conţine şi existentul, şi ne-existentul; şi prezentul, şi viitorul; şi creatul, şi necreatul. Omul (ca toată această lume, de altfel, cu toate creaţiile şi creaturile ei) este finit, este real, existent în măsura în care există (!zâmbetul contrariat al autoarei). Iar non-existentul e cel care precede omul şi tot acesta îi va fi călăuză în ne-prezența lui. Astfel, „a fi„ devine inclus în „a nu fi”, ”a exista” – inclus în ”a nu exista”.
În aceste condiţii, găsim atât de puţină realitate, încât non-existentul pare (pe bună dreptate) o întindere nemărginită.

Dumnezeu cuprinde toate raporturile reale şi nemanifestate. Cum existenţa e doar o mică parte din non-existenţă, putem afirma că Dumnezeu nu există.

Numai creaturile Sale pot fi – în firida unei realități mărginite.


Toate atributele nemanifestate, care-i aparţin Lui, se întind ca o mână protectoare şi invizibilă peste viața noastră. Aşadar, cum am putea spune despre ceva care este şi nemărginit, şi mărginit altfel decât că este infinit – raportându-ne, cu firescul unui fluture în dizolvarea formei norilor, la termenul atotcuprinzător.


Dumnezeu, prin prisma perfecţiunii Sale, este forma contrariilor. El este şi nu este, se manifestă şi nu se manifestă, se arată şi nu se arată.  El e stăpânul timpului veşnic, dar şi al absenţei veşnice. Cum noi nu putem percepe decât o frântură de timp, un punct al lui, eternitatea echivalează cu absenţa – absenţa existenţei efemere.

Veşnicia e forma lui Dumnezeu. Marea absenţă este umbra Lui. Amândouă există deopotrivă. 

În încercarea de-a ne cunoaște pe noi înșine, simţim, în adâncul nostru, o absenţă - care nu e altceva decât intuiţia prezenţei veşnice.


Pentru sensul relativității noastre, eternitatea este doar o posibilitate. Atunci când se va sfârşi termenul acestei condiţii relative, de cele mai multe ori spunem că nu vom mai fi, adică vom absenta din realitatea prezentă. Dar dacă spunem cu certitudine că nu vom mai fi, implicând prin asta trecerea într-o stare eternă, înseamnă că percepţiei umane îi e mai la îndemână descrierea absenţei, că aceasta e o reprezentare mai aproape de permanenţă. Astfel, absenţa nu înseamnă inexistenţă, aşa cum nici non-existenţa nu echivalează cu inexistenţa.


 Omul este un împrumut la Dumnezeu. Forma Lui este în noi, fiinţe şi posibile, şi existente în acelaşi timp, prinşi în virtualitate şi realitate. Pentru El, omul există încă dinaintea creării noastre, pentru că omul este una dintre formele lui potenţiale, unul dintre vălurile prezenţei Lui. Potenţialitatea fiinţei este înaintea omului, iar pentru noi această potenţialitate este absenţa care ne precedă. Astfel că şi omul este non-existent, în măsura participării lui la fiinţarea divină.

Omul e o sumă de prezenturi, de particule care își durează arhitectura individual, ireversibil, situată numai şi numai într-un punct al timpului. Dincolo de clipa prezentă e un non-existent, ceva ce nu are însuşire temporală concretă. E ceva absolut nou, care nu s-a configurat în niciun alt moment trecut.


 Pentru ca omul să fie şi-n clipa viitoare, trebuie să se facă, în fiecare moment, un salt de la nonexistenţă la existenţă. Absența clipei viitoare trebuie să devină reală, prezentă. Omul, prin propria forţă, nu ar avea o astfel de capacitate de transmutare, de dezlocuire, de dislocare. Ar fi un act „vrăjitoresc”, peste puterile lui, acela de a face din ceva care nu există un existent. Astfel, din interiorul fiecărei clipe suntem traşi, către un punct viitor, către următoarea secundă, de cineva din afara timpului, de Cineva care conţine acest timp şi poate să-l manevreze, să-l modeleze, să-i dea conţinut şi spaţialitate. Numai din exterior timpului i se poate da o coerenţă - necesară, vitală pentru curgerea lui, pentru continuitatea şi pentru conţinutul său. Iar dacă clipa viitoare e una a non-existenţei, cine altul decât un stăpân al non-existentului reuşeşte să aşeze, să orânduiască această curgere, dându-i forma şi coerenţa cunoscute de către oameni?

De asemenea,  a face profeţii, a lumina prezentul încă neinventat, încă nefăcut, înseamnă a lumina o părticică din non-existent. De aceea numai Dumnezeu putea să-i învestească pe unii dintre aleşii lui cu o astfel de putere – într-adevăr putere, fiindcă a „dialoga” cu ceva care nu există e un atribut suprem al divinităţii, un semn al im-posibilului înfăptuit printr-o delegare providenţială. Profetul nu numai că intră în contact cu o lume non-existentă, dar, prin aceasata, intră în contact şi cu el însuşi, cu imaginea lui din viitor, cu non-creatul persoanei lui, cu varianta lui care nu      s-a înfăptuit încă. Profeţia nu e un act static, pasiv, ci, dimpotrivă, o legătură vie, o dez-locuire, o întâlnire între tine şi tu-cel-care-nu-ești.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu