duminică, 2 iunie 2019

Ceasornicul lui Ahaz

(...) Cine este urmăritorul nostru, cine e “coordonatorul” acestei lucrări existenţiale, cine consemnează toate întâmplările, cine inventariază toate gândurile, cine are o memorie atât de încăpătoare cât însăşi memoria absolută? Cine ne urmăreşte din umbră, cine îşi asumă, responsabil, înregistrarea, în complicitate taciturnă, a stărilor noastre, a demenţelor permanente sau provizorii, a celor mai intime întrebări, a fricilor, abandonurilor, renegărilor?

În aceste cazuri, cred că umbra e dactilografa noastră. Fie că e umbra “fizică” sau o metaforă, asta are mai puţină importanţă. Umbra are rolul de a ne însoţi; nu de a ne fi călăuză, ci de a fi doar însoţitorul aparent fără rol, faţă de care nu putem nutri vreo formă de simpatie, dar nici de antipatie, fiindcă ştie să se ascundă la timp. Este un fel de înger negru - de fapt, însoţirea imitativă a unui înger. Fără o respiraţie independentă, fără să întârzie la întâlnirea cu noi (fie că o vedem, fie că nu).

Astfel, umbra ar fi o aparţinătoare a unui ordin mai înalt.

Într-adevăr, umbra serii, a întunecimii, este sub semnul malign al dispariţiei luminii, aşa cum apare în Cântarea Cântărilor (cap. IV): “Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine, munte de tămâie”.
La fel, “umbra morţii” e asociată întunericului şi nu se instalează ca o dimensiune protectoare. Ieremia (cap. 13):  “Daţi slavă Domnului Dumnezeului vostru, până nu vine întunericul şi până nu se lovesc picioarele voastre de munţii nopţii. Voi veţi aştepta lumina, dar El o va preface în umbra morţii, o va preface în negură adâncă”.

Dar mai este o deschidere, una care nu e legată de întunecime, anume umbra răcoroasă, protectoare, suport al apropierii, al chemării, al învăluirii celui chemat:
”Sau de umbrea norul (Domnului) deasupra cortului două zile, sau o lună, sau un an, fiii lui Israel stăteau și nu plecau la drum; iar când se ridica el, atunci plecau” (Numerii, 9)
“Ei aduc jertfe pe vârfurile munţilor şi tămâieri pe înălţimea colinelor, sub stejari, plopi şi terebinţi, căci umbra este bună”. (Osea, 13)
 “Să se întoarcă la Mine şi să se adăpostească la umbra Mea”. (Osea, 14)
 “Că ai înmulţit mila Ta, Dumnezeule, iar fiii oamenilor în umbra aripilor Tale vor nădăjdui”. (Psalmi, 35)

Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, Capitolul 9, 5: “Deasupra chivotului erau heruvimii slavei, care umbreau altarul împăcării”.

SfântaEvanghelie după Luca, 1: “Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”.

Găsim o astfel de semnificaţie în Cântarea Cântărilor: “Cum este mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea!”

În acest caz, apare o instanţă răcoroasă, care protejează obiectul pe care-l conţine; este coaja prezentă care închide în ea, care face invers parcursul ecloziunii. E un loc sigur unde te poţi adăposti, iar beneficiarul ei este răsplătit prin răcoare şi siguranţă. Aşadar, aici nu e vorba de prevestirea nopţii, a intrării în coaja întunericului, ci se face referire la o “haină” pe care-o poţi îmbrăca, un strat epidermic proteguitor, o dublare a femininului cu natura umbritoare masculină.
În continuare, în Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, se vorbeşte despre “umbra bunurilor viitoare”: “În adevăr, Legea având umbra bunurilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor, nu poate niciodată - cu aceleaşi jertfe, aduse neîncetat în fiecare an - să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie”.
Acelaşi rost protector, ba mai mult, vindecător îl găsim În Faptele Sfinţilor Apostoli; aflăm că “scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei.”

Umbra, ca“extensie” a fiinţei, e un dat al ei, integrat în constituţia şi-n adâncimea omului. Astfel, printr-un transfer de atribute, capătă dimensiune umană, devine reală, vie, poate capta beneficiile celui care o poartă.
În "Iezechiel" găsim aceeaşi întindere vrednică şi binefăcătoare, creând un spaţiu vital, un loc pentru orientarea nestingherită a confortului, a bunei locuiri. “Pe muntele cel înalt al lui Israel îl voi sădi şi va slobozi ramuri, va aduce rod, şi se va face un cedru falnic şi vor locui în el tot felul de păsări; tot felul de înaripate vor locui în umbra ramurilor lui.”

“Dar, după ce s-a semănat, creşte şi se face mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari, încât sub umbra lui pot să sălăşluiască păsările cerului”. (SfântaEvanghelie după Marcu, 4)

Mistuirii arzătoare i se opune densitatea licoroasă a norului (“Precum se potoleşte căldura la umbra unui nor, aşa se va domoli cântecul de biruinţă al stăpânitorilor silnici” - Isaia Cap 25 -; “umbra unei stânci înalte într-un ţinut însetat”) - Isaia, 16.

Retractibilitatea timpului, posibilă prin intervenţia lui Dumnezeu e sugerată prin întoarcerea umbrei, ca o componentă ce acoperă nu numai locurile, dar şi evenimentele, şi, prin voinţa divină, le poate descoperi, le poate lăsa fără materialitate, adică le întoarce în timp. Giulgiu al desfăşurărilor: ea e un corpus material al lumii, o dovadă incontestabilă a prezenţei, a prezentului tuturor lucrurilor;  întoarcerea, reversibilitatea care începe cu stratul protector. Pentru a ne disloca din prezent în trecut, suntem “teleportaţi” stratificat; mai întâi e o dezvelire a acestei duble epiderme, şi abia apoi vine orientarea întreagă spre un punct temporal depăşit, trecut:
"Iată voi întoarce umbra cu atâtea linii pe care soarele le-a străbătut pe ceasornicul lui Ahaz, să zic cu zece linii". Şi soarele s-a dat înapoi cu zece linii pe care el le străbătuse.” (Isaia, 38)
Cartea a patra a Regilor, 20: “Iar Isaia a zis: "Iată semn de la Domnul că-şi va împlini Domnul cuvântul pe care l-a rostit: Vrei să treacă umbra la ceasul de soare cu zece linii înainte sau să se dea cu zece linii înapoi?"
Cartea a patra a Regilor, 20. Iezechia a zis: "E uşor ca umbra să se mişte cu zece linii înainte. Nu, ci să se dea umbra cu zece linii înapoi".
Şi tot umbra este cea care rămâne la sfârşit, fiindcă mormintele sunt spaţii ale umbrelor, şi nu ale oamenilor: “Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia”. (Isaia, 26, 19)
Umbra, ca o haină ce îmbracă omul viu, rămâne, se prelungeşte temporal atât înaintea noastră, cât şi după moarte. Conţinutul ei material subzistă încercării de prefacere în pulbere a corpului.
Totuși, fără carnea vie și forfotitoare, rămâne o contracţie a umanului, o prezenţă goală, pustiită de obiectul înlumirii sale.

(...................)

Ca dovadă a luminării noastre, vălul întunecos cade pe lângă noi, lăsându-ne solari, receptivi în interioritatea noastră. Poate fi simbolul transcendenţei, al pătrunderii uman-divinului, din exterior înăuntru, al dezvelirii, al înlăturării aparenţei epidermale. Omul gol, sărac pe dinăuntru, e omul în stare excepţională, aşa cum duhul trebuie să fie purificat, sărac, precum un vas curat ce urmează să fie umplut cu apă vie, cu înţelepciune, îndumnezeire – atribute permanent promise ca fiind tangibile.

Tragic este când lumina din interior se stinge din ce în ce mai mult. Atunci până şi umbra e mai luminoasă decât noi şi ne proiectează, în chip prăpăstios şi absurd, la periferia propriei persoane. Se spune despre cineva că a devenit ca o umbră; omul nu mai e recunoscut ca el însuşi, ci mai mult ca un abur  (carapacea inexistentului e aceeaşi cu cea a inferiorităţii existenței spirituale).
Când suntem luminaţi de astru, cade de pe noi veșmântul eteric și noduros. Când ne luminează soarele lăuntric, ne dezbrăcăm de trup, fiindcă nu acesta are conţinutul spiritual, nu el are-n substanţa lui cerul, marele Corp Ceresc.

Luminată puternic, lumea ne-ar dezveli toate cotloanele. Însă, intrând în adâncurile ei, acolo unde văzul devine vedere iluminatoare, vom observa nevăzutul, vom auzi neauzitul, adică un mare întuneric ni se va arăta, ce are-n el misterul şi limba interioară. În Upanişade întâlnim referinţa la marele întuneric, acela care cuprinde omul în starea de somn profund, cea fără vise, stare considerată a fi cea mai importantă treaptă spre unificarea cu conştiinţa supremă, spre ajungerea la Brahman. Întunericul reglează conţinutul luminos la punctul lui minim, de anihilare; în acest caz, luminozitatea e asociată cu lumea, cu mundanul.

Este vorba de un întuneric al aprofundării, al cunoaşterii, un întuneric fie în starea de somn fără vise, cum e descris în Upanişade, fie în starea de veghe,  creatoare, purtătoare de mesaje şi deschisă la dialogul transcendent. Marele Necunoscut este marele întuneric, tăcerea Lui e limba noastră interioară, gesticulaţia Lui e manifestarea omului în lume, diversitatea căutărilor noastre provine din generozitatea Lui. Fiindcă a da omului libertate este un act de generozitate nemărginită. Deci libertatea noastră este generozitatea lui Dumnezeu. Numai din generozitate poţi acorda creaturii pe care ai plămădit-o o cale activă spre mântuire. Altfel, starea de fericire ar fi presupus o eternă inactivitate şi lipsă de aspiraţie. De aici harul de la Dumnezeu, din aspiraţia noastră către el. E un paradox: pe de o parte, mai înainte i-a dat Dumnezeu omului harul, pe da altă parte, mai înainte omul a aspirat către harul său.
Căutarea, interiorul, nevăzutul, întunericul sunt căile cunoaşterii. Însoţiţi de îngerul nostru păzitor, mergem pe acest drum mai având un “martor” tot din categoria întunericului aparent nepătruns, şi anume umbra.
Dar cum putem vedea în acest întuneric divin, cum putem percepe invizibilul? Prin intermediul inimaginaţiei. (...)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu