marți, 14 septembrie 2010

Apa




















pe hol bărbatul care stinge becuri îmi arată
să merg tot înainte
o iau la fugă de teama beznei 
ce mă ajunge din spate
îmi arunc din buzunare monedele ceasul pliculeţele de cafea
peştele îl mai ţin fără el aş crede 
că lumea e ceea ce pare
văd o uşă în dreapta o deschid
înăuntru veioza mea de-acasă
nu am timp să rămîn uimit mă apropii de fereastră vreau să merg mai departe
îmi dau seama că mi s-au îngreunat mîinile 
nu le pot ridica
trebuie să scap de el mă gîndesc 
dar ceva parcă respiră prin mine
atunci rememorez nu aşa nu se poate
voi găsi altă rezolvare deşi ochii 
mă apasă tot mai mult
deodată se stinge lumina 
mă hotărăsc să m-arunc 
însă peştele-mi scapă printre degete 
face un ocol mânecii mele galbene
apoi aud un zgomot pe drumul pietruit
bineînţeles în astfel de situaţii 
totul e dat peste cap
mă-ntorc pe hol iar omul cu becurile
se pune-n faţa mea nu-mi dă voie să trec
nu înţeleg îi spun n-am reuşit acum sunt liber
e ca şi cum ai fi fost tu în locul lui răspunde nervos
în acelaşi timp din salonul vecin 
iese unul cu părul zburlit
urlînd că apa i-a ajuns pînă la genunchi.



tablou: Jacek Yerka

2 comentarii:

  1. O adevărată viziune suprarealistă, plină de tîlc...sau tîlcuri.

    RăspundețiȘtergere
  2. îmi place să merg pe drumuri cu pietre de tîlc :) - iar aici cred că ne asemănăm.

    RăspundețiȘtergere