luni, 28 noiembrie 2011

chitara povestitoare şi Ţinutul Celălalt



în seara asta mă duc la atelierul „Fă-ţi chitara să vorbească”. îmi amintesc cu o vagă uitare povestea părului piticesc din care Andrei şi-a făcut corzi. era într-o după-amiază, la 300 de paşi de uriaş distanţă de la existenţa ultimei chitare din lemn cu gura dulce, vorbitoare, când un pitic ce s-a prezentat zeul întunericului cu părul vâlvoi i-a apărut în vis. Andrei a crezut că e o umbră încântătoare şi afrodisiacă ori o îmbietoare briză halucinantă precum o oglindă în care-ţi vezi mărimea măruntaielor şi aspectul lor distorsionat, neînfricoşător şi labirintic. aşa încât nu i-a dat importanţă zeităţii domestice. însă dimineaţa  s-a trezit cu piticul chiar în faţa lui, lipit de piele ca o frunză care-ţi acoperă ochii în bătaia vântului. devenise deodată şi realitatea alunecoasă, nu numai visul îndoielnic – îndoielnic până în clipa aceea, fiindcă avea, în urma explicaţiilor piticeşti, să se afle adevărata identitate a cusăturii dintre vis şi trezie, ceea ce, să spun drept, m-a înspăimântat până şi pe mine, iar eu eram recunoscută drept învelitoarea dură a lucrurilor rămase toată viaţa abiamijite. e vorba de nenorocirea care i s-a întâmplat unui zeu pătruns de muzică; din cauză că nu avea niciun instrument la îndemână, s-a apucat să cânte la propriile maţe ce scoteau sunete armonioase, mai întâi ca un nechezat de inorog ce vrea să imite o pasăre, apoi ca o melodie electrică şi stufoasă. mâna îi intrase astfel prin abdomen, nemaiputând s-o scoată vreodată, fiindcă ar fi rămas în corpul lui nematerial o gaură cu margini dantelate, trădându-i originea umană îndepărtată. aşa că zeul învâlvoiat cânta zi şi noapte, iar când deschidea gura se-auzea şi mai tare ecoul petrecerii zornăitoare lăuntrice. asta până când intestinele făcute din filtre de aer şi matlasate cu miez de nori s-au rupt unul câte unul; atunci a început să-i smulgă firele de păr zeului pitic al întunericului, deoarece corzile nevăzute aveau o întindere mai mare decât lumina pe care-o iscodeşti întru aflarea cotloanele micilor comori lumeşti. cum muzica e liniştită ca o încremenire de hipopotam sau e năucitoare precum o sete de nestăvilit a fântânii ce nu ştie cum să se adape din propria apă, au început să crape şi tavanul, şi pereţii cerului; se întrezărea chelia piticului cu ochiul liber interior, şi tocmai de aceea chinuitul împricinat, când mai rămăsese cu şase fire de păr, s-a lăsat să alunece pe ombilicul heruvimului celui mai înalt şi a ajuns, întâmplător, în visul lui Andrei. aşa s-a procopsit chitara povestitoare din seara asta cu firele de păr zeificate în locul corzilor.
(despre crăpăturile din cer n-am mai aflat decât că ele pot fi acoperite cu substanţa lipicioasă a visului, dar asta fără să ne dăm seama şi, fireşte, s-o spun pe-a stângă, fără să le dăm crezare)


iar mâine seară, pentru a fi în ton şi-n semiton cu evenimentul halucinant-muzical-povestitoriu, o să fac o călătorie în Ţinutul Celălalt. sper să mă întorc cu bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu