Papagalul




În fiecare duminică mă întâlnesc cu prietenul meu, Marele Povestitor din tărâmul apropiat şi invizibil. De data aceasta şi-a amintit următoarea poveste:

                           

Urmă papagalul, ţinând zahăr în cioc, îmbrăcat în verde ca fisticul împodobit cu un colan de aur. În comparaţie cu strălucirea lui, uliul nu e decât o muscă, pentru că pretutindeni verdeaţa e un  reflex al penelor papagalului. Dulceaţa se distilează din penele papagalului, căci încă de dimineaţă el începe să ronţăie zahăr. Auzi-l cum se exprimă: “Oameni vicleni şi cu inimi de piatră, zice el, m-au încuiat într-o colivie de fier , deşi sunt atât de fermecător. Din această temniţă doresc cu înfocare să beau din izvorul de apă vie păzit de AlKhidr. Sunt îmbrăcat ca el în verde, căci eu sun AlKhidr al păsărilor. Aş vrea să beau din izvorul acestei ape, dar n-am puterea să mă ridic până la aripa Simorgului; izvorul lui AlKhidr îmi ajunge”.

Pupăza îi răspunse: “O, tu, care n-ai nici cea mai mică idee despre adevărata fericire! Află că cel care nu ştie să renunţe la viaţa sa nu e om. Viaţa ţi-a fost dată ca să poţi avea măcar o singură dată o prietenă demnă. Caută sincer apa vie, porneşte la drum, căci tu încă nu ai miezul migdalei, ci numai coaja ei. Vrei să-ţi dăruieşti viaţa frumoaselor? Imită atunci, nu numai în glas, pe oamenii demni de acest nume, mergând exact pe urmele lor”.

                      

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu