vineri, 20 septembrie 2013

Praful alb


În fiecare zi scot din mine
Arlechinii şi trambulinele
Mâinile mi se ridică fără voie cineva mă învârte ca pe-o monedă
Purtată la gleznă de un balerin
Uite cum am crescut puţin
E ca o săritură peste un elefant cu picioroange
Şi inima
Atinge tavanul invizibil
Sunt un balon umplut cu zahăr tos
La prima înţepătură
Peste lume o să se aşeze un praf alb
Aşa cum se depune zăpada peste întuneric.









2 comentarii:

  1. Ce frumos ninge noaptea! Chiar aşa, zăpada luminează mai tare în întuneric...Îmi place mult poezia asta.

    RăspundețiȘtergere


  2. mulţumiri elefantine, Silvia :)

    (odată, un maestru de visuri m-a sfătuit să-mi imaginez că mă trezesc într-o cameră plină cu zăpadă, înotând printre balene transparente şi luminoase. mi-a spus că astfel s-ar putea să-mi induc, să-mi „creez” acest vis – pe care, dacă-l ai, se întâmplă ceva vrăjitoresc, pare-se:) eu încă n-am reuşit, deocamdată totul e plin cu zahăr tos:)
    dar cine e amator de întortocheri visatorice poate încerca:)

    RăspundețiȘtergere