„Matei 25, 14-30: Aceasta este asemenea unui om
care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia
i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a
plecat. Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a
câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar
cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul
stăpânului său. După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut
socoteala cu ele. Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi
cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi
am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste
puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria
domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi
mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine,
slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te
voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care
primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri
unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de
am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Şi răspunzând
stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat
şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la
zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la
el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va
da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga
netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea
şi scrâşnirea dinţilor.
Parabolo aceasta
ne aduce în atenţie încă un chip al
receptivităţii ofensive. Nu e suficient să primeşti, dacă prin „a primi”
înţelegi strict „a încasa”, a păstra timorat, neproductiv, ceea ce ţi se
încredinţează. A-ţi valorifica „talantul” înseamnă a-l pune la lucru, a-l
administra astfel încât să rodească, a-l potenţa şi a-l multiplica. Mesajul
hristic trebuie ascultat, dar asta e altceva decât să te complaci în rolul de
„depozitar” cuminte al literei lui.
Ascultarea vie, eficientă, dublează gestul absorbţiei prin reactivitate. Îngânarea mecanică, tezaurizarea pioasă, fără
participare, fără dezbatere şi îmbogăţire interioară, nu e un act de credinţă,
ci unul de înregimentare anonimă. Sluga sterilă, cea condamnată de stăpân la
„întunericul cel mai din afară” e caracterizată, în text, prin trei adjective
semnificative: poneros (rău, tradus
în versiunea românească prin „viclean”), okneros
(pasiv, inactiv, inert, reprodus în română prin „leneş”) şi achreion (bun de nimic, ne-trebnic). Aşadar,
supunerea inertă, conformitatea nereflectată, netrebnicia, apatia, lentoarea
existenţială sunt tot atâtea maladii ale receptivităţii.
În aparenţă, „darurile” cu
care suntem „însemnaţi” sunt diferite: cinci talanţi, doi talanţi, unul singur.
În realitate, ni se încredinţează atât cât „reţeta” noastră spirituală poate
duce. Şi atât cât e nevoie în economia globală a comunităţii şi a lumii. Se dă „fiecăriua
după puterea (dynamis) lui” (cf. şi I Petru 4, 10: „Fiecare după darul pe care
l-a primit” şi I Corintineni 12, 4: „Sunt felurimi de daruri duhovniceşti, dar
e acelaşi Duh”). Nu atât despre cantitatea
darurilor încredinţate e vorba, cât despre calităţile
lor specifice. Fiecare dispune de o înzestrare distinctă, de un „talent”
particular, pe care nu le poate delega altora. Fructificarea a ceea ce ai
primit îţi revine în întregime. Eşti solicitat să fii un bun administrator al „harului
celui de multe feluri al lui Dumnezeu”. De altfel şi recompensa, indiferent de
greutatea darului (ducând la performanţe fatalmente inegale), e aceeaşi: stăpânul mulţumeşte primelor
două sluji cu exact aceleaşi cuvinte.
Notă: Cuvântul „talent”
aşa cum îl înţelegem azi îşi are, se pare, obârşia în această parabolă, chiar
dacă a intrat în uzul modern al limbilor europene abia în sec. XV {...}”
(Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus,
Adevărul ca poveste)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu