duminică, 24 februarie 2013

Talentul şi talantul





„Matei 25, 14-30: Aceasta este asemenea unui om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat. Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

 Parabolo aceasta ne aduce în atenţie încă un chip al receptivităţii ofensive. Nu e suficient să primeşti, dacă prin „a primi” înţelegi strict „a încasa”, a păstra timorat, neproductiv, ceea ce ţi se încredinţează. A-ţi valorifica „talantul” înseamnă a-l pune la lucru, a-l administra astfel încât să rodească, a-l potenţa şi a-l multiplica. Mesajul hristic trebuie ascultat, dar asta e altceva decât să te complaci în rolul de „depozitar” cuminte al literei lui. Ascultarea vie, eficientă, dublează gestul absorbţiei prin reactivitate. Îngânarea mecanică, tezaurizarea pioasă, fără participare, fără dezbatere şi îmbogăţire interioară, nu e un act de credinţă, ci unul de înregimentare anonimă. Sluga sterilă, cea condamnată de stăpân la „întunericul cel mai din afară” e caracterizată, în text, prin trei adjective semnificative: poneros (rău, tradus în versiunea românească prin „viclean”), okneros (pasiv, inactiv, inert, reprodus în română prin „leneş”) şi achreion (bun de nimic, ne-trebnic). Aşadar, supunerea inertă, conformitatea nereflectată, netrebnicia, apatia, lentoarea existenţială sunt tot atâtea maladii ale receptivităţii.
          În aparenţă, „darurile” cu care suntem „însemnaţi” sunt diferite: cinci talanţi, doi talanţi, unul singur. În realitate, ni se încredinţează atât cât „reţeta” noastră spirituală poate duce. Şi atât cât e nevoie în economia globală a comunităţii şi a lumii. Se dă „fiecăriua după puterea (dynamis) lui” (cf. şi I Petru 4, 10: „Fiecare după darul pe care l-a primit” şi I Corintineni 12, 4: „Sunt felurimi de daruri duhovniceşti, dar e acelaşi Duh”). Nu atât despre cantitatea darurilor încredinţate e vorba, cât despre calităţile lor specifice. Fiecare dispune de o înzestrare distinctă, de un „talent” particular, pe care nu le poate delega altora. Fructificarea a ceea ce ai primit îţi revine în întregime. Eşti solicitat să fii un bun administrator al „harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu”. De altfel şi recompensa, indiferent de greutatea darului (ducând la performanţe fatalmente inegale), e aceeaşi: stăpânul mulţumeşte primelor două sluji cu exact aceleaşi cuvinte. 

Notă: Cuvântul „talent” aşa cum îl înţelegem azi îşi are, se pare, obârşia în această parabolă, chiar dacă a intrat în uzul modern al limbilor europene abia în sec. XV {...}”

(Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus, Adevărul ca poveste)





fotografie: Eric Lafforgue





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu