Străinul

Am un prieten, cu un diamant negru în plexul solar şi cu o realitate alchimică ce uneori îl înghite, scriitor ascuns şi recuperator al deziluziilor şlefuite şi reutilizabile. Şi fiindcă nu vrea să fie strigat pe numele lui adevărat decât în tăcere, o să-i spun domnul Mi.

Domnul Mi. scrie poezii prăpăstioase, dezmembrate, pline de praf şi funingine.

Domnul Mi. poate să fie şi să nu fie în acelaşi timp – un timp provizoriu, nepotrivit, ca o mănuşă de box pe mâna unui chirurg. Aşa că nu e de mirare că  nu se află nici aici, nici dincolo, nici în interior, nici în afară; sau este şi în vis, şi în trezie, şi deszăpezitor al bufniţelor polare, şi kinetoterapeut al cămilelor suferinde de sciatică – ubicuitate posibilă cu ajutorul eprubetei din care picură contradicţiile mereu prezente şi indispensabile.

Din când în când o să-i public câteva texte (poezia din postarea anterioară îi aparţine) şi o să vedem dacă o să se contureze locul comun al dezarticulării şi al unificării – deocamdată domnul Mi. fiind compus, aşa cum el însuşi afirmă, din particule luminoase şi întunecate, plutind fără să se cunoască între ele.

                                                       

                                           Străinul

 

                                                                        (poezie scrisă de domnul Mi.)

Tata mi-a lăsat un ceas cu limbile năpădite de holeră

Aşa măsor golurile de aer şi mersul lighioanelor din plex

(nu mă ocoli, parte a mea nevăzută

aşteptarea asta e un pompier piroman)

Mă furişez pe sub timpul c-un ochi de sticlă

Mă caut ca pe Dumnezeu

Dar străinul precum un cap de lup ce-mi adulmecă viscerele

Îmi ia încet-încet locul.

tablou: Ronald Campanoca