marți, 9 iulie 2013

Casa fluturilor






Inima ei era un pian lovit cu ciocănele de ploaie,
Locuia într-o cameră cu ferestrele mereu deschise,
Patul de mătase zbura cu ea într-o insulă cu tatuatori
care-i desenau pe pielea albă zăpada sau oceanul arctic,
Tăcea ca şi cum ar fi rostit incantaţii de dragoste,
Gândurile ei erau aprinse şi parfumate de parc-ar fi avut
un creier umplut cu zmeură,
Din jobenul uriaşului sufla păpădii fluorescente
Peste oniromanţii care uitaseră să mai viseze,
Ea era o stafie zglobie, cu buze din cuburi de zahăr
şi urechiuşe pâlpâitore de lăcustă,
Dacă te privea vreodată, ştiai că te afli la jumătatea vieţii,
Iar dacă îţi cânta într-o cheie nelumească
peste puţin timp urma să se închidă pleoapa inorogului
precum, în casa fluturilor, o fereastră.




pictura - Nicoletta Ceccoli

2 comentarii:

  1. Am şi văzut urechiuşele pîlpîitoare de lăcustă...

    RăspundețiȘtergere

  2. Păi asta e o veste îmbucurătoare(!),
    fiindcă urechiuşa pâlpâitoare
    e semnul unei întâmplări deloc întâmplătoare
    din timpul somnului cu sclipici de licurici,
    aşa că, Silvia, te las pe tine să visezi de-aici... :)

    RăspundețiȘtergere