Lumea hipopotamică sau simurgică


Separarea între trup şi suflet, între psihic şi duh, între fizic şi spiritual etc.  şi-a făcut loc din cauza unui început defectuos, acela în care oamenii s-au lăsat acaparaţi de “împărăţia” fizică. Separarea e înţeleasă ca neputinţa de convieţuire a elementelor diferite, dar create pentru a se complini; lumea fizică, fiind oglinda lumii spirituale, nu mai aspiră la replica ei ideală, simurgică [1], ci se îndepărtează de ea cu siguranţa neclintită a unui  hipopotam.

Astfel, celui care a vrut să se conecteze la sensul adevărat, primordial nu i-a mai rămas decât să se “dezbrace” definitiv de materialitate. În dialogul platonician „Phaidon”, Socrate spune că accesul nostru la cunoaştere, la adevăr, e imposibil în condiţiile încătuşării sufletului în năpasta trupească:

“Există fără îndoială, în cercetarea lucrurilor, o cale care să ne poată scoate la lumină, pe noi şi gândul nostru: ideea că, atâta vreme cât avem un trup şi cât sufletul nostru se află plămădit laolaltă cu asemenea năpastă, năzuinţa noastră, adică dobândirea adevărului, nu va fi îndestulată vreodată. Într-adevăr, în nesfârşite chipuri ne munceşte trupul datorită obligaţiei de a-l hrăni, iar dacă se adaugă şi vreo boală, iată-ne împiedicaţi în vânătoarea noastră de realitate. Trupul ne pângăreşte cu iubiri şi pofte, cu spaime, cu tot felul de năluciri, cu fleacuri fără număr, astfel încât de răul lui, cum vine vorba, nu mai ajungem niciodată să «gândim» cu-adevărat. Cine altul decît trupul cu dorinţele lui ne aduce războaie, răzmeriţe, lupte? Căci nu este război care să nu se nască din dorinţa de a dobândi averi, iar la dobândirea de averi numai şi numai trupul ne dă ghes, robi îngrijirii sale cum suntem. El este vinovat că, din cauza tuturor acestor lucruri, nu găsim nici un răgaz pentru filozofie şi, culmea, de câte ori ne lasă totuşi unul, cât să ne îndreptăm atenţia către vreun obiect de cercetare, deodată iată-l făcându-se din nou simţit, stingherindu-ne în fel şi chip, tulburându-ne şi năucindu-ne, astfel că nu mai suntem în stare, din pricina lui, să desluşim adevărul. [..] De-aici mai rezultă, pare-se, şi că, atât cât suntem încă în viaţă, cea mai mare apropiere de cunoaştere o vom realiza ori de câte ori, după măsura puterilor noastre, nu vom avea cu trupul legătură şi amestec câtă vreme ele nu sunt absolut necesare, nelăsându-ne astfel molipsiţi de natura lui, ci păstrându-ne cît mai curaţi de el, în aşteptarea ceasului când ne va dezlega de el însăşi divinitatea.


Asta se întâmplă fiindcă omenirea s-a situat prea mult de partea exterioară a lucrurilor, atribuindu-i corpului un rol dominator, separându-l de constelaţia spirituală prin care se poate întregi. Iar reacţia unora, refugiul - privit ca o ispăşire - cât mai departe de această “aşezare” fizică reflectă de fapt unghiul răsucit de orientare pe care l-a fixat omul postadamic.
Coruperea întregului a pornit odată cu cei pentru care spiritualul a fost transformat în simplu instrument ce slujeşte materialităţii vieţii; pentru aceştia viaţa fizică e cheia unică de descifrare a existenţei, care pune în prim-plan privirea materială asupra corporalităţii. Astfel, celor care au experimentat trezirea de partea cealaltă a lucrurilor nu le-a mai rămas decât să considere lumea naturală o oglindă spartă, nefolositoare. Ei au început să se orienteze spre lucrarea de peste trup şi ne-au învăţat că nu e indicat să trăim în obsesia fizică (alegînd cuibăritul obsesiv în straturile unei „îmbrăcăminţi” hiperreale). Dincolo de imaginea aceasta secundară ar fi bine să ne căutăm adevăratul chip, pentru o bună aşezare în noi. Concepţia de peste lume ne orientează către privirea spirituală asupra corporalităţii[2]

Refuzarea trupului, pentru ca omul să se înduhovnicească în Trup, iată scopul întregitor al existenţei în creştinism; însă un scop care nu se poate realiza decât cu ajutorul trupului nostru pământesc - atâta timp cât îl aducem în ipostaza lui originară. Corporalitatea spiritualizată rămâne, în partea ei temporară, corpul nostru fizic, iar în partea esenţială devine Trup înduhovnicit, adică întreg.

Unitatea ar fi singura în stare să elimine cearta dintre trup şi suflet (sau aceea dintre corp şi spirit), dar o înţelegere a unităţii fără să trecem prin etapele separării încă nu se poate. De aceea e nevoie de acest şoc al despărţirii, numai şi numai pentru a ne regăsi apoi într-o unitate armonioasă.

Starea echilibrată se obţine prin situarea deplină, prin repunerea omului în conştiinţa liberă, pentru a-şi da singur seama, într-un final, de armonia creaturală şi de greşeala de a materializa lumea interioară atunci când ar fi momentul spiritualizării exteriorului. Iar până atunci ne zbatem zadarnic în absurdul unei dualităţi şi al unui şoc absolutizator. Însă alţi termeni, altă “rută” nu ar face decât să arate finalul fără a ne orienta treptat. Or acest lucru, fără participarea conştiinţei individuale, ar fi vid, lipsit de parcurgere, de asimilare şi, până la urmă, n-ar rămâne decât semnul necesităţii unei explicaţii, şi nu îndreptarea omului către revelaţie. Pentru a ne situa cât mai bine, trebuie ca mai întâi să vrem să ne îndepărtăm de trup (pe care l-am materializat şi l-am uniformizat laolaltă cu un exterior străin, corupt), ca mai apoi să conştientizăm şi să vrem o uniune, o revelaţie spirituală, o echilibrare a existenţei, a fiinţei. Acest şoc al diferenţierii e calea spre uniune. E o ruptură necesară spre înţelegerea noastră nedescompusă.



[1] Farid al-Din Attar, în cartea sa „Gâlceava păsărilor” prezintă Simurgul ca rege al păsărilor şi simbol al lui Dumnezeu.
[2] (Dionisie Areopagitul aseamănă „chipurile” îngerilor cu unele părţi ale trupului nostru. Astfel, privirea e mesagera iluminării, „simţul ce distinge mirosurile arată puterea acelora care prind, pe cât se poate, răspândirea bunelor miresme mai presus de minte”, urechile sunt filtrele inspiraţiei dumnezeieşti, „simţul gustului arată alegerea hranei spirituale”, pipăitul cunoaşte ce e folositor şi nefolositor, „genele şi sprâncenele înseamnă puterea care păstrează înţelesurile vederilor dumnezeieşti”, „dinţii înseamnă puterea care alege ce e desăvârşit în hrana primită”, „umerii, braţele şi mâinile înseamnă puterea făcătoare, lucrătoare şi activă”, inima reflectă vaţa dumnezeiască, pieptul e învelişul care apără această viaţă, spatele devine susţinătorul celor născătoare de viaţă, iar picioarele simbolizează înaintarea pe drumul spre cele dumnezeieşti) 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu