Femeia-Lună


Un caz luat din istoriile monștrilor este cel al Femeii-Lună, pe care Ulisse Aldrovandi a descris-o în imagini identificate în grafica realității. Moon-woman își concentrează existența într-un coș, unde clocește niște ouă cu pereți interiori gri-roșiatici, care adăpostesc viitori uriași. Coaja unui astfel de ou are trei straturi, unul opac și protector; cel de-al doilea – transparent și irizat de o lumină caldă, alb-gălbuie, care îi dă Femeii-Lună, prin transfer, o aureolă fosforescentă de stare visată; iar ultimul strat este din adular, piatră pe care femeia lunatică o purta și în adâncitura inelului de la piciorul stâng.
Din prima zi în care ouăle erau încălzite de cloșca Adulara (așa cum îi mai spuneau unii autori ai bestiarelor medievale) și până la nașterea Urieșeilor treceau cinci ani – luând ca punct imobil ascendența lunii în primul decan din Rac.
Adulara purta o amuletă construită în ritmul de trei pătrimi al muzicii astrelor, cu un desen ce reprezenta un taur cu cinci coarne privindu-se în oglindă. O a doua amuletă o ținea ascunsă într-unul din ouă și o folosea doar când, printr-o eroare cosmică, de după coaja sticloasă își arăta anatomia un pitic (botezat Pygmamuletos).
Când armoniile cerești creau flajeolete prin atingerea stelelor de coardele luminoase ale întunericului, Femeia-Lună cânta o melodie ale cărei sunete cuprindeau povești despre viitorul uriașilor. Când însă atingea numai note cu bemoli, era semnul unei povestiri despre viața nefericită a unui pitic, iar dacă Adulara se afla într-o tonalitate melancolică, urca nota până la următorul diez, și astfel piticul se lungea într-o formă urieșească (tonalitatea melancolică se instalează imediat după Aldelamen, a patra casă a lunii, ornată, pe cei cinci pereți ai ei, cu coarne elastice și ramificate precum niște frigărui vibrând în modul frigian).
La atingerea coardei proslambanomenos, cloșca din al cărei piept creștea, la miezul nopții, florea-soarelui putea să se ridice de pe ouă și să lase în locul ei dublul lunatic, situație în care din ouăle de la suprafață se nășteau ființe uriașe, locuitoare ale lumilor ficționale (de aceea se vorbește uneori, în mod greșit însă, despre oul guliveric).
Referințe despre această făptură reală, cu însușiri fantastice, mai găsim la Ravisius Textor și Conrad Lycosthenes.
În unele tratate de magie cerească se spune că, dacă îți ții respirația timp de șase tonuri dintre Pământ și Cer, mai poți auzi și azi un sunet din cântecul Femeii-Lună.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu