Frumuseţea aceea nenumită



Cerurile închise în ele au înălţimea supremă;
Altundeva decât în pământul acesta se află un vas în care creşte rădăcina sufletului,
Astfel corpurile noastre se-nalţă în sus şi-n jos,
în ele şi-n neant deopotrivă.

                                    *
Inima mea e un adăpost pentru animale sălbatice,
Oasele tale sunt ferigi luminoase;
De-atâta timp - păduri dezlânate în creier şi plante agăţătoare în apa din plămâni.

                                     *
În fiecare noapte îşi face culcuş ignoranţa;
Capabilă de orice însuşire, mai aprigă decât slăbiciunea,
Ne-aşază în palme funinginea unor visuri îndepărtate.

                                      *
Iubirea ca un copil mămos o caută pe mama naibii,
Iubirea ca un rug de zmeur e o nenorocire la fel de mare precum neînţelegerea lucrurilor.
Restul formelor sunt de neatins.
    
                       *
Câteodată auzim cum ne dizolvăm în întuneric. Câteodată am vrea să plecăm unul de lângă celălalt, şi atunci o voce blândă ne vorbeşte despre cel mai frumos copac, ale cărui rădăcini ajung exact sub tălpile noastre. Niciunul nu are curajul să piardă. Fiecare dintre noi vrea să fie răspunzător pentru frumuseţea aceea nenumită.

2 comentarii: