lumea elementelor, incertă și suspendată, prinsă între omoplați sau în pânza de păianjen din intelect. dacă am scăpa de ea, am intra în acea zonă - la început nedeosebită cu nimic de o nenoricire; însa, pe măsură ce înaintăm înăuntrul nostru, vedem o lumină palidă, poate chiar o claritate potolită de un foc imaterial, și atunci știm că nu ne-am desprins cu totul de ceea-ce-contează. nu știu daca v-am mai spus, dar ce conteaza pentru mine are însușirile unui obiect aproape de margini, aproape inexistent. în el am intrat de câteva ori ca-ntr-o carapace căptușită cu patruzeci de zile,  aerisită și în acord cu razele unei planete murmurătoare. e posibil să nu mai cred nici eu foarte mult în toate astea, așa cum nu am crezut cândva că niște ființe se pot transforma în echilibre sau în roți. mult mai târziu am dat peste acele ascunzători - asta pentru a nu le spune gânduri de un anumit fel - și am întrezărit frânturi din partea de lume care avea să existe, aceea care-mi întregea conturul și care era bună împotriva lucrurilor de care aveam impresia că nu mai scap, că sunt niște psalmi epuizați sub arsița unei zile nesfârșite.





tablou: Boris Shapiro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu