Nadia se uită în sus, vede cerul cum alunecă spre obrazul ei, îngână două cuvinte, unul pentru orașul acesta nou și altul pentru acasă, se așază în parc, lângă Poarta sărutului. Orașul se învârte în tiribomba din stânga, leagănele strălucesc și miros a fier forjat și rață la cuptor. E trecut de 3 și fratele ei a întârziat deja o jumătate de zi. Apa de la robinetul din stradă lucește zgomotos, aproape arde cu fiecare picătură pe firișoarele de ciment. Când scoate mâna din buzunar, cadranul ceasului se întinde până la Masa tăcerii, în forma lui intră copacii de pe margine, acele de pin arată un timp ascuns. Nadia știe că la oraș tot ce e ascuns are un timp la vedere. În satul ei nimic nu seamănă cu ce vede aici. Asfaltul e o piele foșnitoare de șarpe, mirosul de fruze de ginkgo biloba se amestecă în balta de înghețată. Copilul care tocmai a trecut în fugă striga după cineva necunoscut, fiindcă strigătul lui i se întorcea în obraj făcând două găuri prin care el intra cu totul. Mama Nadiei stă cu picioarele întinse în buzunarul din față al genții portocalii. Fata ia poza cu grijă, o duce la frunte și când se aplecă, soarele îi ia tot aerul printr-un tub electrizat, lăsând-o fără amintiri. Se clatină puțin, șoptește un cântec străin, iar necunoașterea dinăuntrul ei o face să deschidă ochii și să-i coboare la fel de repede. Orașul ăsta e un heleșteu bolborosind de paltoanele înecaților, își spune și șterge cu mâna o picătură de apă ce îi arde fața. Frații sunt râuri de foc dacă nu sunt gemeni, mi-aș fi dorit măcar unul geamăn pe sfert, o mână în plus sau un fular care înverzește primăvara. I se făcu atât de cald, încât un fular ar răcori-o. Făcusea ea experimentul ăsta într-o vară, se îmbrăcase cu haine îmblănite până când a-nceput să dârdâie. Copiii o priveau cu anotimpul încolăcit ca o fundă în jurul tălpilor goale, și-au îngustat privirea, dar n-au strigat după ea. Doar au lăsat-o să treacă și să arunce din palme păpădii de gheață. E deja 7, dacă nu apare cu autobuzul ăsta, ea o să plece la gară și o să se despartă definitiv de umbra fratelui său. Umbra lui e cocârjată și are părul cu pieptenătură de ucigaș; are miros și răsuflare, e mai puternică decât fratele ei lipsit de voința de-a muri când toți ceilalți își doresc. Pașii lui se apropie, Nadia tresare, spinarea ei e un melc uriaș care se scutură de praf. El îi spune: iar mă sperie cum te uiți la mine, crezi că tu nu ești periculoasă în felul tău? Ăsta nu e decât un șiretlic să ascunzi că i-ai tăia unei făpturi întunecate beregata. Ea se ridică și pășește încet, îi face semn cu mâna să plece în altă direcție. Glasurile lor se recunosc și spun, nemișcându-și buzele, cuvântul pentru a ajunge acasă. Acolo unde e vorba de omor și vocile scad, dar nepierzându-și din tăișul lor crud. Cei doi frați știu că deocamdată e vorba doar de o amenințare care trăiește cu ei de la naștere. Așa e viața în satul ăsta nenorocit, spune el când sunt aproape de casă. Îți vine să te duci naibii, dar grădina din cimitir are gura și brațele mamei. De aia-mi vine să fac ce o să fac până la urmă. Niciun om întreg la cap, dac-ar trăi în locul meu, n-ar avea parte de liniște. Nadia îl privește de sub frunza rămasă agățată ca o mână cu degetele îgropate în nisipul auriu din parc. Prin ea se vede totul ca din vizuina unui animal minuscul, care oricând poate să fugă din fața altor fiare. Până la urmă, spune ea, o să plec de lângă tine și o să rămân cu tihna pe care tu ai lăsat-o lângă cealaltă piele a ta fragedă și luminată.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu