Oare nu toți copiii sunt turnuri de apă, așa ca mine? Într-o zi am întâlnit o fetiță al cărei nume nu l-am aflat niciodată. Avea ochii făcuți din ceața rotunjită a stafiilor zglobii, urechi mici și lunguiețe de elf și o voce de ghepardesă-soprană: când plângea, zece șiruri de furnici suspinau și își schimbau drumul. N-am întrebat-o prea multe lucruri. Nu pentru că n-aș fi vrut, ci pentru că ea vorbea mai tot timpul. Nu știu dacă mă vedea cu-adevărat sau doar își închipuia – deși când eu îmi duceam mâna la norul din umerașul hainei, făcea și ea același gest, ceea ce mă face să cred că totuși mă vedea. Avea o familie ciudată, o străbunică vrăjitoreasă și un prieten călugăr locuitor în scorburile unui spațiu ca o insomnie de primăvară. Cum nu-i știam numele acestei fetițe, i-am spus Iaroslava, însemnând slavă primăverii.
        Iaroslava ținea în pumni un vis cu clopoței, pe care-l arăta ființelor invizibile. Puțini eram cei care puteam să-i vedem palmele strălucitoare. Vorbea de multe ori despre niște morți deloc înspăimântătoare – animale de companie pentru creierul nostru cu măști din rodii necoapte. Cânta într-o limbă necunoscută, in va rio, o traviro, sen hai, sen hai, vi anirai, vi erdeno. Eram asemănători.    M-am împrietenit cu ea după ce i-am auzit vocea ca un turn de apă. Până atunci nu mă împrietenisem cu niciun om. Dorința mea era un râu din al cincilea anotimp, dar neputința oamenilor de-a mă vedea era o fântână nesăpată. Iaroslava mi-a povestit despre mine din ce se afla în amintirile căldicele ale sătenilor. Se temeau de stafii cu șopârle pe șira spinării, însă eu nu eram deloc așa. Tărâmul din care veneam era mai mult un vis nedesprins cu totul de realitate, o boală a ascunzișurilor noastre oblice. O balenă cu burta albă era ascunzișul meu cel mai îndepărtat, o forță lucie care trăgea întăuntru certitudinile și existența. Aburul visului e un somnifer luat cu un mic suspin, iar eu eram învăluit în pâcla lui fumurie. (...)



tablou: Christian Schloe

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu