În fiecare zi scot din mine
Arlechinii şi trambulinele
Mâinile mi se ridică fără voie cineva mă învârte ca pe-o
monedă
Purtată la gleznă de un balerin
Uite cum am crescut puţin
E ca o săritură peste un elefant cu picioroange
Şi inima
Atinge tavanul invizibil
Sunt un balon umplut cu zahăr tos
La prima înţepătură
Peste lume o să se aşeze un praf alb
Aşa cum se depune zăpada peste întuneric.
Ce frumos ninge noaptea! Chiar aşa, zăpada luminează mai tare în întuneric...Îmi place mult poezia asta.
RăspundețiȘtergere
RăspundețiȘtergeremulţumiri elefantine, Silvia :)
(odată, un maestru de visuri m-a sfătuit să-mi imaginez că mă trezesc într-o cameră plină cu zăpadă, înotând printre balene transparente şi luminoase. mi-a spus că astfel s-ar putea să-mi induc, să-mi „creez” acest vis – pe care, dacă-l ai, se întâmplă ceva vrăjitoresc, pare-se:) eu încă n-am reuşit, deocamdată totul e plin cu zahăr tos:)
dar cine e amator de întortocheri visatorice poate încerca:)