Pat Metheny and Charlie Haden, ”The Moon is a Harsh Mistress”

Limba saurită

Acum câțiva ani am început să lucrez la inventarea unei limbi muzicale. Astăzi a fost prima oară când am auzit-o, cântată cu violoncel și marimba. Se numește limba saurită și face transpoziția de la literă la sunet. Așadar, pe înregistrarea de mai jos se vor auzi literele unor versuri transpuse în forme sonore.

Deocamdată colaborez cu un profesor de la Institutul de Calcul pentru crearea unui program care ar putea lega cuvintele de identitatea lor muzicală. Astfel ar fi posibilă o compoziție, de exemplu, care să ”traducă” un roman sau o carte de poezii.

Pentru mine cuvintele au avut întotdeauna în ele un firișor sonor țâșnit din mili-metrica presărată cu intuiții și vinișoare albastre ale diezilor urcând către tâmple și râuri clocotitoare și galbene de bemoli coborând în adâncurile pământului.

O parte dintre literele alfabetului au un corespondent direct în literele grecești (folosite în mod normal pentru desemnarea notelor), iar pentru altete am folosit un calcul intervalic (de secundă mare, terță mare, terță mică, cvintă perfectă, cvintă mărită, cvartă perfecta, cvartă mărită, sextă mare, sextă mica, septimă mare, septimă mica, octavă, nonă mare). Am folosit anumite intervale special pentru a înșira, pe ghirlanda omenească-neomenească de litere și note, octave în diferite registre, ca niște păianjeni circari cu sute de picioroange strălucitoare.

Totul a pornit de la o incantație visatorică pe care am rostit-o cu voce tare într-una din nopțile de cărbune și zăpadă prin care călătoream aproape fără ieșire (căci în lumea-matrioska în care trăiesc, visul și realitate se conțin și se dizolvă una în alta):
”Să fie deasupra un gol mai mare ca apele.
Suntem aici ca și cum am fi în locul unor fluturi
Iar ăsta e al doilea cuvânt după naștere”.
Numaidecât am auzit cuvintele ca pe o bandă vălurită de efectul ”reverse”, cu decibeli soporific-șerpești. Am știut, de a doua zi dimineața, că muzica e o fiară îmblânzită de globii oculari din interiorul literelor. Ce nu știam sigur era cum are să fie această îmblânzire – una inertă și imitativă sau una crescută în interiorul cuvântului ca o scorbură care ne primește și care face legătura cu cele 5 puncte cardinale ale spațiului creator. Din fericire, am descoperit cu frenezie că e vorba de a doua variantă, îndestulătoare și recuperatoare.
De-a lungul căutărilor mele, sunetele au fost ba fantome care așteptau o fisură în spațiu, ba gângănii cu trompe de fildeș, ba nasturi cu guri bolborosind liturghii cusute între ele cu ață albă sau, și mai rău, cuburi de zahăr topite la primul cvintet al vânturilor și ploilor rotitoare din lumea nostră. Asta până de curând, când am înțeles că visul e un fel de brujo care s-ar putea transforma într-un animal real: adică versurile pe care le visasem mai demult s-au transformat, în urma unor calcule intervalice dintre litere, în chei muzicale pentru finalizarea proiectului meu. Incredibil devine totul atunci când muzica din interiorul cuvintelor aduce la suprafață ”citate” din alte opere muzicale sau atunci când capătă sensuri uneori serialiste, alteori limpezi sau chiar profetice.

E greu să vorbesc în termeni firești, (chiar) existenți, fiindcă fiecare celulă sunet-literă are o excrescență incandescentă și ireală.

În paralel am lucrat și la un ”dialect” al limbii muzicale saurita, dialectul tarisian - din care am înlăturat semitonurile și care ar putea fi folosit, pentru transpoziții live, și de cei care nu au cunoștințe avansate muzicale.

Muzica din cuvinte are o logică secretă din care parcă vin spre noi ființe visate, cu un aparat vocal neomenesc, ținând în brațe discuri pătrate, ca niște cărți cu litere aurite.

Am făcut mai multe înregistrări, dar am ales-o pe cea pe care e redată transpoziția celor trei versuri visate scrise mai sus

Legăturile neștiute dintre om și muzica peștilor






tablou: Vahram Davtian

Sorockul

Nu rockul - de fapt, nici nu poți să separi ceva dintr-un întreg numit, în cheia universală, muzică. Nu un anumit gen muzical te îndepărtează de groove-ul gândirii magice sau de stelele fixe ale moralei, ci indiferența, izolarea și cochilizarea bezmetică a unora care ar trebui, mai întâi de toate, să aibă rolul de paznici ai societății. Din cauza micimii, a îmbulzelii indigeste la ospețele succesului, precum și din cauza unei inculturi (cum altfel decât insalubre) sunt acum toate aceste nemulțumiri.

În ultimele zile văd tot mai multe postări și articole care susțin agresivitatea contrastului dintre rock și biserică. Se desfășoară, pe fundalul mural-virtual, două monoloage dramatice vizând ba devierile cu halou artistic, ba derapajele din zona mundană a bisericii. Unii, neînțelegând focalizarea pe excepții, cad în eroarea generalizării și aduc în față maladii inepuizabile, care instigă la lipsa de empatie și la ură. O consecință este distribuția rockului și a bisericii în filmul unui conflict fără rezolvare. Iar acest spațiu bipolar devine totodată pretext pentru ura veche și agitatoare – ba a oponenților religiei ortodoxe, ba a oponenților unui anumit ”fel” de muzică, fără vreo miză judicioasă sau vreo legătură coerentă cu evenimentele din prezentul-colectiv.

Sunt și destui alții, din fericire, cu un ambitus ce le permite modulații ample și echilibrate, care nu plonjează în capcana extremelor sau în cea a opoziției pozitiv-malefic, folosită în exces zilele astea.

Însă cel mai important e că, în aerul concret de afară, sunt cercetate chirurgical organele bolnave ale acestei țări – unora li s-a împlinit sorockul, fiind extirpate și înlocuite, deocamdată(!),  cu suratele lor mai mult sau mai puțin (ne)funcționale.

E încă o mare confuzie. Dar melodia anticorupție fredonată de zecile de mii de oameni care nu vor/vrem să se resemneze/ne resemnăm dezaprobă, pe ritmul unui toboșar iscusit, zgomotul catastrofal care ne conduce de atâta timp.

(Printre multe alte forțe care s-au armonizat zilele astea pe claviatura socială a fost și forța mobilizatoare a muzicii). 

Marele vrăjithor subacvatic (III)

În muzica lui Trilok Gurtu, ludicul e și covor zburător, și unitate de măsură a abisului, fiind un semn către "beyuli" - ținuturile care nu se arată clar precum lumina în bolta străbătută de simțuri. Percuția dublată vocal-acvatic înalță ploi pâlpâitoare și jucăușe, însă nu mai puțin adânci decât înțelesurile salamandrei în sclipirile focului de jad.

Mesajul aparține unei gândiri spirituale, iar fiecare notă (în configurația indiană) e un anotimp cu umbre scufundate-n profunzimile făpturilor. În sistemul muzical pe care Trilok Gurtu l-a învățat prima dată, sunetul SHA vine de la păun şi de la sufletul etern; RI, de la taur şi de la cap; GA, de la capră şi de la braţ; MA, de la bâtlan şi de la piept; PA, de la chemarea cucului şi de la gât; DHA, de la cal şi de la şold; NI, de la strigătul elefantului şi de la picior (despre notele indiene - în cartea ”40 000 de ani de muzică”).

În unele pasaje din muzica orientală, o rațiune aparte, nelămurită e cea care deblochează înțelegerea lucrurilor tainice, astfel că ascultătorului neobișnuit cu o astfel de stilistică îi va fi greu la început să-și reprezinte o particulă rațională a spiritului, o transrațiune folosită, moderat, doar până când tentaculele senzoriale se deprind cu o altă lume, de undeva de dincolo, care trebuie integrată cunoașterii noastre ca o dublură, ca un paralelism obiectiv spiritualizat.

Când muzica este, pe straturile electrice ale RMN-ului, o tăcere de aripă de lăcustă, ea trebuie ascultată cu urechile elefantine ale simțurilor. Iar alteori, când în unele firide e inaccesibilă, poate să fie ascultată cu un stetoscop cosmic, pentru ca bătăile inimii ei metronomice să se așeze în ordinea firească a oricărei creații revelate.

Odată cu piesa "Milo", ne întoarcem în plexul misterios al fluturelui mitico-ritual. Pianul asigură consistența realității, iar percuțiile în valuri vorbesc despre mistificarea absenței (abhāva). Pianul rulează notele între lumea cu margini imobile precum sunetele muzicale Shadja și Pancham (prescurtate mai sus Sha și Pa). Iar sitarul și percuțiile din submarinul în care sunetul călătorește își trec degetele nesfărșite prin aerul albăstrui al visului în desfășurare - "Inner voice".

Festivalul ”La Maison Folie”, Mons, Belgia

Câteva fotografii de la Festivalul La Maison Folie, Mons, Belgia (organizat de ICR Bruxelles), de unde tocmai m-am întors. A fost o călătorie foarte frumoasă în ținuturile artistice de acolo -  și nu spun asta doar pentru mine, ci și pentru dermelinii care m-au însoțit și care au ieșit din ficțiune în realitate; ceea ce arată că lumea e destul de încăpătoare pentru oameni și făpturile lor închipuite-călăuzitoare

Astfel, împreună cu poporul meu de invadatori cu cozi de argint, am cunoscut numai oameni faini, cu măsura seriozității, dar și a ludicului.

Spectacolul nostru a avut următoarele personaje: artistul 3D Szakáts István, chitaristul Andrei Roşulescu, yo (Iarina Copuzaru Ghidul Ghiduşiilor) la voce/versuri și dermelinii emigranți :)

”Un spectacol 3D cu totul special de Szakáts István, cu Andrei Roșulescu (chitară) și Iarina Copuzaru, recitand un text minunat, avangardist, care se incheie asa: "Sunt umbra unui calut de mare in disolutie.” Doua seri cu proiectii 3D despre imigrare, despre vapoare, care pot fi salvate sau nu. Imaginile cu vapoare sunt descarcate in timp real de pe google. Am aflat cu aceasta ocazie ce inseamna un Kinect:-)” (Simona Chitan, editor la ”Adevărul”)

 Un articol detaliat despre proiectul nostru

Un articol despre întreg festivalul

Marele vrăjithor subacvatic (I, II)

Muzica vălurit-şamanică a lui Trilok Gurtu își scufundă sunetele într-o apă arhaizată şi descântată. Motivele tradiţionale combinate cu “trilul” de scat şi cu jazz-ul întins ca un leviton peste lumea contemporană apucă de cele patru colţuri cutia de rezonanţă a pământului şi-o remodelează - fiindcă Trilok Gurtu ştie să transforme orice corp solid în oglinzi lichide anamorfozate.

Încă de pe ”La Terra”, primul LP pe care cântă (împreună cu Aktuala), Trilok Gurtu scoate recuzita sa de vrăjitor şi întinde în faţa ascultătorului harta lui tribal-epidermală, alternanţa ritmului instrumental cu cel al naturii, şi o întreagă muzică a undelor subacvatice. Un peisaj când tribal, când nostalgic, descriind sălbăticia eterizată a pământului de aici şi lăsând să transpară pământul de dincolo. Bătăile cahonului sunt adevărate herghelii de sunete, popoare de note migratoare prefigurând întâlnirea dintre tradiţionalul oriental şi jazz. Muzica trilokiană e un ritual teluric, o vrajă în desfăşurare, un colier în vertij. Cântecele sunt descântece rostite când cu note mesmerizante şi ritm deliric, când în lexicul sonor al jazzului.

În 1980, alături de Toto Blanke Electric Circus, Trilok Gurtu arată lumii expoziţia sa de obiecte acvasonore. Forma muzicală se purifică prin acest ritual de „trecere” prin apă, de oglindire a fiecărei note în propriile adâncuri, în mişcarea hipnotică a străfundurilor. Pandantivul răsunător e o inimă flotantă.

Mai amintesc că, după alte colaborări cu diverși artiști, în 1985 Trilok Gurtu cântă alături de Jan Garbarek o muzică a cusăturilor dintre lumi, cu dezvăluiri şi scufundări iscusite. Saxofonul lui Garbarek şi sunetele cu încolăciri de şarpe ale lui Trilok Gurtu creează o corabie cu 20 de vâsle (nici mai mult, nici mai puţin, ci doar atât cât le trebuia celor doi să cânte) şi o gură de aer curat luată prin pâlnia saxofonului ca un tunel spre altă realitate. Colaborarea naşte o muzică precum o biserică înmuiată în apele păsărilor (prefigurare şi a drumului sonor religios de mai târziu al lui Garbarek).

În 1987 apare primul său album, Usfret, unde se pune pe partitură trupul fără rest al muzicianului. Prima piesă începe printr-o „decorporalizare” a rock-ului, aşa cum era ştiut până atunci, lăsând din el doar partea strălucitoare (shoba), sublimată.

Titlul celei de-a doua piese de pe album, Shangri-La, e numele tărâmului paradisiac pe care l-a imginat scriitorul James Hilton. Muzica polivocală sacralizează notele ermetice și le încrustează pietre tămâioase, mistice, un șirag fantastic de promisiuni nu lipsite de tensiune dramatică – la fel ca orice arcană atemporală. În a doua jumătate a cântecului, întinderile devin mai concrete, cu accente jazzificate într-o încarnație de nervi și sânge. După cercurile rotitoare de până aici, se desfășoară, iată, o apropiere în picaj de lumea misterioasă a strălucitoarei armonii. Scatul final e limba unei păsări cu ciocul încovoiat spre irealitate, o înșiruire de solzi aurii suflați printre literele organice ale percuției, un spațiu ocupat complet, tăiat felii pentru fiecare ascultător – o tăietură simetric-jungloidală.

“Om” se deschide ca o pajiște ridicată pe socluri liniștitoare și convulsive în același timp, așa cum e liniștea orientală, undeva între levitație și tăiș nostalgic, viziune eldoradică și durere mișcată de trecut. Silabele sunt planete străbătute de lumini, măști delicate ale unor pelicani ridicați deasupra sufletelor din alt tărâm. Scufundarea vrăjithorească transformă corpul într-un marsupiu botezat în apele dintre materie și psihic, mereu tensionat de o continuă prăvălire a sunetului în sine – efectul melifluu al împletiturilor de valuri deslumite.

Geamăna dintre lumi

Fobia de nota La

Greu lucru să ai de înfruntat o fobie faţă de un sunet muzical, indiferent ce-ar zice, în această privinţă, Marele Arpegiator cu mănuşi de eschimos.

De când mă ştiu (şi asta a-nceput să se petreacă pe la 3 ani), auzul lui La, fie în forma silabică, fie în forma lui cântată, mi-a provocat o mare durere, o disonanţă aproape cristalină pe treptele urechii interioare.

De fiecare dată când mama îmi îngâna o melodie lalaică, grimasa mea aşeza într-un tablou suprarealist imaginea unui peşte-balon înghiţit de un crocodil. Astfel, având o sensibilitate (pozitivă) pentru restul sunetelor muzicale, alternanţa din melodia menită să mă adoarmă îmi provoca, la intervale de câteva secunde, când vertijuri de euforie, când alunecări perpelitoare.

Ori de câte ori auzeam tonul de la telefonul fix, în mine rezona o tristeţe ecleziastă şi se năştea, din oceanul psihic, o fiinţă subacvatică speriată de şteamătul lumii din afara apei.

Vibraţia diapazonului îmi făcea pulsul cataleptic, pasaje din vocea călduroasă a bunicii îmi îngheţau inima, o fracţiune din ciripitul vrabiei care locuia sub streaşina casei de la ţară îmi suspenda rostogolirea jocului din vacanţă, iar o cusătură vălurită de lalala-ul profesoarei de cor mă ameţea precum o broască ţestoasă prinsă-n buzduganul zmeilor. Nu mai spun că odată chiar am leşinat – atunci când, la lecţia despre intervalul de primă perfectă, profesorul cu privire înspăimântătoare îşi alesese, pentru exemplificare repetitivă, clapa pentru buclucaşa notă La.

(în treacăt fie spus, probabil tot de atunci m-am ales şi cu fobia de perfecţiune).

Ce mai, lumea arăta ca o imensă răzătoare sonoră, o scară cu 440 de trepte smulse, o prăpastie fără opusul înălţimii. Inima mea era o pivniţă străbătută de mersul unei balerine accidentate.

Calvarul a durat până la vârsta de 13 ani, când m-am vindecat datorită unei terapii onirice - întâmplătoare sau nu. Într-o noapte l-am visat pe arhanghelul armoniei (aşa mi s-a prezentat în somn), care mi-a povestit cum a pornit muzica erei noastre de la nota La şi care mi-a cântat o volută ireală în acea tonalitate adamică.

Aşadar, m-am vindecat. Sau cel puţin aşa am crezut până acum o săptămână, când, repetând de câteva ore gama Sol major, mâna mea stângă a reînviat fobia din copilărie cu fiecare atingere a spaţiului al cincilea de la chitară, exact acolo unde se formează sunetul proscris.

Pesemne creierul a-ntors zborul fluturelui la transformarea omidiană. 

Pavăza armonică şi-a suspendat o perioadă misunea.

Acum fac exerciţii de recuperare: ascult o suită în La major. Pe geamul dinspre Cetate privesc luna ca un fruct din borcanul cu dulceaţă din note muzicale. Din când în când, mâna mea stângă are o tresărire precum un licurici în prima zi de toamnă. 

100 de trupuri ale dermelinilor

Domnişoara Miller

Când adoarme, somnul îi înlocuieşte trupul, 

                                                  

Două vise rămân în locul ochilor,  

Respiraţiile se ghemuiesc în forma inimii,  

Strigătele din coşmaruri se-ntind pe urmele mâinilor 

Şi tot aşa, de ai impresia că nu s-a schimbat absolut nimic,

Că ea e tot acolo, deşi a dispărut pe de-a-ntregul.  

Nu-ţi poţi da seama ce se întâmplă în timpul nopţii,

Fiindcă zâmbetul e un corn de inorog,     

Iar cuvintele gângurite sunt înlocuite de păsări fantastice

Nedesprinse cu totul de pământ.

Însă când deschide ochii e aproape de nerecunoscut;

                                                                        

Atât de absentă încât poţi să juri că a dispărut

                                                                               

Subţire şi deloc strălucitoare,

Sânii pâlpâie, în muzica stafiască, precum două vechi difuzoare,

Timpul ca un bucătar printre norii de conopidă  

Nu mai găseşte în domnişoara Miller nicio firidă.

Ea nu are în lume decât o mână întinsă peste o grădină cu maci,

Când nu doarme e o poveste care se rosteşte cel mai frumos atunci când taci.

tablou: Alexander Jansson

"All The Things You Are"

Iarina Copuzaru&Andrei Roşulescu, în varianta saurită de harpacorduri :)

Cărţi de kitară

„Învaţă să cânţi jazz la chitară”,  „Introducere în studiul chitarei electrice”,  „Chitara pentru începători”, ed. Muzicală – Andrei Roşulescu & Iarina;

un nou stoc la magazinul Play din Clujul muzical

Muzica lui Modyan

Modyan, dintr-o săritură în apele de diamant, a creat înţelesul adânc al naturii muzicale, iar din sunete (acestea sunt rotunde în vizibilitate şi spiralate în labirintul străfundurilor; de asemenea, ele sunt conţinătoare de spaţiu şi timp deopotrivă, ca o portocală a cărei coajă se desfăşoară la infinit, devenind trena solară a miresei Cosmosului) a creat planetele, ele însele fiind note muzicale ce la fiecare desluşire pot face să apară alte şi alte lumi reale şi ireale, adânci şi înalte, visatorice (precum saltul cămilei de zăpadă în oceanul nesfârşit) sau neclintite şi deloc înşelătoare (ca ultima oglindă aşezată pe ultimul strat de pământ). Însă, când muzica a atins pereţii atemporalităţii, un alt Cântec, identic, se-auzea parcă dinainte de Început-de-Timp, iar Modyan şi-a dat seama că nu făcea decât să „oglindească” ceea-ce-fusese-deja-creat, nu fără o balanţă a originalităţii, desigur, dar fără pecetea primordialităţii asupra idiomului muzicii. Aşa că doar Dumnezeu era în stăpânirea miraculosului început-în-toate şi nimic nu era cu putinţă să apară fără să fi fost deja. Astfel că Modyan, între sensul „sensibil” şi cel „inteligibil”, a creat primul cover, folosindu-şi totuşi libertatea de-a reînnoi compoziţia primordială prin renunţarea la singurul vers din Uni-vers şi înlocuirea lui cu sfericitatea plină de rost şi înţelegere a sunetului muzical instrumental.

Muzica lui Hemitonix

Înainte de facerea lumilor solare şi întunecoase, în Cer locuiau, alături de Dumnezeu,  Hemitonix, Modyan, Coralis, Diezor, Grifonorus, Melod, Foniar şi Nechord. În firidele scânteietoare din spaţiu-timp, acolo unde se formează biserici mici, cu lumânări aprinse doar de licurici, se-adunau cei opt heruvimi pentru a-şi cânta imnele desluşite din coconul de cristal ce-nvelea pământul încă necreat şi visurile -  acestea din urmă fiind ochii infiniţi de pe cele opt aripi ale fiecărui înger. Hemitonix modela, cu degetele lui de purpură argintie, formele sonore ce se desprindeau de ceaţa străluminată a înalturilor, şi totul începea să aibă aura unui cerc de acrobaţii folosit de Marele Circar  al Universului. Sărituri largi, aidoma căluţilor de mare înhămaţi la trăsura unei sirene dănţuitoare, sunete rotunde precum desenele inorogului pe firul vântului, toate acestea erau create de primul dintre heruvimi, iar fără de ele niciuna din deschiderile văzduhurilor n-ar fi avut izbândă. 

Prima lectie de visat

Pe limba delfinului

Noaptea Ieşilor fără ieşire

   

  

Săptămâna trecută am fost la Iaşi, la festivalul internaţional de chitară, fiindcă Andrei a fost invitat în juriu. La finalul concursului s-au luat atent măsurile formelor improvizatorice şi s-au făcut, cu pricepere croitorească, premii sonore pentru fiecare notă mai ornamentată, rotundă şi gurmetă. Însă câteva note, care au cusut pe margini carapacea de broască ţestoasă sprinţară a chitarelor şi care au venit dintr-un tărâm nevăzut, m-au îmbrăcat şi pe mine, spectatoare cu amuleta muzicală în buzunarul de la piept, într-o haină din mătase rumenită, cu porta-tivul  făcut din cinci fire de porfir. Îmbrăcată astfel m-am întors seara târziu la căsuţa noastră hotelăreasă, anume la Hotel Eucalipt. Am adormit destul de repede,  într-o stare stranie, de parc-aş fi fost modelată în creuzetul magic al unei straşnice topitorese de ciocolată. După două visuri episodice - în care metamorfoza pornea din realitatea curentă, anume de la cablurile de alimentare ale chitarelor, la firele de păr care se prefăceau în perdeaua unei cascade soporifice - m-am trezit într-o cameră străină (cum era şi firesc, pentru că numai o noapte s-a sălăşluit acolo somnul meu cu părul răvăşit, precum al unei sirene halucinate). Însă senzaţia era acută şi neîmblânzită, de înstrăinare viscerală, ca şi cum m-aş fi decorporalizat cu cameră cu tot şi aş fi privit, din dublura spaţiului, spre obiectele din jurul meu şi spre mine dormind deopotrivă. Era o decorporalizare care parcă trăsese după ea, din neatenţie, faţa de masă cu toate tacâmurile, paharele şi mâncărurile, plecând aşa prin lume şi având impresia continuă că se află tot la aceeaşi masă pe care o devastase. Pe fereastră vedeam frunzele stacojii şi agitate de vânt ca nişte clătite întoarse în aer de un cofetar-circar. Iar dincolo de acest văl jucăuş, sclipeau, calde şi hipnotice, vopselurile lăcuite ale picturilor de pe Mitropolie. Aproape adormisem iar, când geamul se deschide uşor şi intră pe jumătate în cameră copacul pe care-l privisem până atunci, semânând cu un bătrânel cu mintea tulbure, vrând să se adăpostească oriunde, chiar cu riscul de a da buzna peste cine ştie cine, aşa, în miezul nopţii. S-a aplecat atât de tare peste pervaz, încât s-a auzit un oftat de octogenar într-o criză de sciatică, apoi un susur tremurat precum un şirag de mărgele. Am vrut  să-l trezesc pe Andrei, pentru a mă asigura că nu visez, numai că lângă mine nu se mai afla un om, ci un alt copac, ceva între arin şi cireş negru, cu flori de magnolie altoită cu ferigă, cu dantura de salcie dinţată şi unghiile din gheara-pisicii. L-am răsucit,      l-am strigat, însă nici vorbă de trezie, ci doar de o ploaie aromată de frunze şi frunzuliţe, de pulbere şi praf înecăcios. Am coborât cu liftul cele 23 de etaje şi am ajuns la recepţie, unde, ce să vezi, un eucalipt cu striaţii roşiatic-luminoase, de culoarea macului ars pe margini de un soare caramelizat, îşi sprijinea ramurile pe tastatura unui laptop ce afişa pagina mea de facebook. Am împins mâinile lemnoase de pe tastatură şi, în tremurul şi palpitaţiile sonore ale inimii metronomice despre a cărei realitate începeam să mă îndoiesc, am scris: „Muzica e o dulceaţă făcută din sâmburi de note, însă, preparată de cofetarul bezmetic, poate fi o însutită otravă strălucitoare.” Recepţionerul nelumesc s-a mişcat puţin, cât să mă acopere cu frunzele lui de forma unghiilor Marelui Vrăjithor, şi a început, cu o voce răguşită dar limpede ca aurul lichid, să-mi povestească de boala de care suferă, şi anume de eucalyptus amygdalina. A urmat un episod absurd, eu întrebându-l cum pot reveni la realitate, iar el, indiferent la solicitatarea mea, dând like-uri într-o febră paranoidă, cu toate încheieturile lui potirice, la te miri ce postări, printre care şi fraza mea cu muzica pharmakonikă. Am alergat la lift, însă nu mai era scris nicăieri „23”, numărul etajului unde eram cazaţi. În dreptul tuturor etajelor stătea scris „3”, o repetiţie labirintică şi încolăcită care m-a prins în ea ca-ntr-un marsupiu de canguriţă bezmetică. Am reuşit totuşi o numărătoare precisă şi am observat, cu disperare, că aceasta se opreşte la 22. Camera rămăsese deci suspendată, ca un înger păzitor pe umărul acestui hotel ciudat. Deodată liftul geamăn, coborâtor, s-a oprit şi din el a ieşit Andrei, de data asta în carne şi oase. „Să plecăm repede de aici”, a spus el. „Am fost prinşi în noaptea Ieşilor fără ieşire.” „Dar cum putem pleca din ceva care nu ne dă drumul din prinsoare?” am întrebat descumpănită. „Numai cu ajutorul cuiva dinăuntru”. Şi l-am privit amândoi pe angajatul înfrunzit, promiţându-i că-l vom duce la cel mai vestit lutier-chirurg, pentru a-l trata de boala lui amigdalică.                       

     Noul nostru prieten ne-a însoţit până la Cluj, fireşte, nu cu trenul, ci cu „visul compartimentat al călătoriilor fantastice”, aşa cum numea el mijlocul lui propriu de transport. L-am dus, aşa cum îi promisesem, la un amic doctor. De atunci nu l-am mai văzut. Curios lucru, însă nici Hotelul Eucalipt n-a mai fost de găsit pe harta internetului. Nici urmă de aşa o irealitate(!) Dar azi-dimineaţă am primit un aviz de la poştă, pe care scria că avem de ridicat un colet. Era o chitară dintr-un lemn cu striaţii luminoase, roşu ca un mac la amiază, lăcuit în spuma clocotitoare a unei cascade. Iar în cutia de rezonanţă se afla un bilet pe care scria „Dacă vei găsi muzica desăvârşită din această chitară, te vei face una cu lemnul fermecat din care a fost costruită, una cu eul tău vrăjithoresc”. Semnat Eu Calyptus.