duminică, 14 februarie 2021

Sutele de voci ale lui Jacob

 
Nimic bun nu prevestește luciditatea

Ademenitoare pojghiță sub care cineva

Cântă cu sutele de voci ale lui Jacob

 

Mai adumbrită, cu atat mai aproape        

De capătul orașului. Te-ai mirat de inima din mijlocul străzii din care ies

Zebre negre - cum altfel separi granițele spațiilor milimetrice

 

Ai făcut ocolul ai intrat sub pământ

Ce muzică iese la suprafață 

Odată cu mâinile tale care se-ntind

Până la casa noastră


Ca în seara aia din '90 când toți dansau 

În sala de la Turn și noi 

Urcaserăm pe acoperișul hotelului 

Frate-miu a pus caseta pe care ne-am certat până acolo

Și tu ai spus gata asta e totul

Să stăm așa și să ascultăm

Și ni s-a părut că vocile se-aud

De undeva de jos

Din asfaltul ca un păr pe care cineva

Îl trage la nesfârșit de sub roțile tramvaielor

De sub firava aia lumină.




 

 

sâmbătă, 13 februarie 2021

Despre locuitorii celei de-a treia trepte

  A fi situat mai aproape de adevăr înseamnă a fi pe calea cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii de Dumnezeu; dialogul cu îngerul păzitor poate fi mijlocitor, iar semnele lui ar putea fi vechiul alfabet în care s-au înţeles, la început, oamenii şi îngerii. Imposibilitatea acestei legături, ne asigură maeștrii pustiei, este doar o încruntare sceptică. Mai mult decât încercarea de recuperare a omului, se află în noi reminiscenţa unei lumi dispărute. Dispariţia nu trebuie privită în sensul neantizării, ci în sensul ascunderii, al unei părți învăluite, nerevelate, inaccesibile omului care nu pleacă în căutarea Sinelui.
Printre tramele angelologice, comunicarea cea mai accesibilă este, probabil, aceea cu cu îngerul păzitor. O modalitate subtilă de dialogare se poate realiza și prin intermediul conştiinţei - instanţă mai profundă decât noi, care ştie mai multe lucruri despre apropierea binelui şi îndepărtarea de rău, împărtășindu-ne din această cunoaştere și avertizându-ne că am greşit sau că nu e un gând înţelept cel pe care vrem să-l concretizăm (felurile prin care suntem legaţi la un spaţiu precognitiv sunt multiple). Conştiinţa ar putea astfel să fie, uneori, vocea îngerului nostru păzitor, fiindu-ne cel mai aproape şi vorbindu-ne ca o soră mai mare care a depăşit deja toate experienţele pe care le parcurgem.
Sora înţeleaptă ne avertizează, dar nu ne ia libertatea de-a alege. Ea ne arată o poză neclară şi nu ne obligă să luăm de bună realitatea din interiorul fotografiei.
 

Când însă „dialogul” e mijlocit de suflet, cuvintele sunt înlocuite de un limbaj distorsionat, tainic, intraductibil şi de multe ori imperceptibil. Pentru acest limbaj trebuie să fii nu numai un bun receptor, dar şi poliglot în spațiul limbilor interioare. E nevoie ca deschiderea, receptivitatea, să fie însoţită de capacitatea de-a înţelege, de-a descifra mesajul transmis. Iar acest fel de cunoaştere presupune o iniţiere spirituală unde receptivitatea e de abia prima poartă pe care tebuie să o deschidem.

Îngerul, când vrea să ne transmită un mesaj, o face mai degrabă prin intermediul simţurilor, fiindcă altă modalitate, directă, ar fi pentru noi năucitoare. Cel care primeşte astfel de mesaje nu e neapărat un ales;i toţi oamenii primesc semne angelice, dar puţini le aud, le recunosc.

Limba care mijloceşte dialogul dintre om şi îngerul lui e o decodificare spirituală, o limbă duhovnicească. Limba duhului e nevoie s-o învăţăm, semnul lui spiritual e necesar să-l dezvelim. În funcţie de sinele mundan al fiecăruia, oamenilor li se „aplică” diferite feluri de intermedieri, de limbaje. Oricum ar alege trimisul lui Dumnezeu să ne „vorbească”, fiecăruia dintre noi îi vorbeşte „pe limba lui”. Dar această limbă proprie, paradoxal, ne e străină, este lucrul cu care nu ne-am deprins din naştere şi pe care nu l-am dobândit prin formarea intelectuală. Limba proprie este atât de greu de învăţat, încât e necesar să uiţi toate celelalte limbi pe care le ştii, să uiţi toate lucrurile pe care le-ai învăţat de-a lungul timpului, să uiţi de tine într-o ultimă instanţă, pentru întâlnirea cu această primă călăuză interioară, în egală măsură călăuză şi descifratoare a mesajului personal definitor. Efortul de concentrare este unul maxim şi fără niciun fel de indulgenţe lumeşti, fără sentimentul de autocompătimire şi fără interpretarea  dublă a spiritualului şi a pământescului. Este rugăciunea noastră cea mai intimă, când nu ne mai gândim la nimic altceva, când rupem cu lumea şi cu noi, când ne găsim singuri pentru a-L regăsi pe Dumnezeu. Îngerul intermediază pentru noi, el ne arată o cale pe care altfel  n-am vedea-o, el ne spune nişte cuvinte pe care în alt mod nu le-am auzi. Dar receptivitatea şi pregătirea noastră trebuie să preîntâmpine „dialogul”, întâlnirea. Şi ştim din confesiunile Sfinţilor Părinţi că e nevoie de o pregătire temeinică pentru o astfel de întâlnire. Altfel mesajul ori nu ajunge, ori ajunge distorsionat, ceea ce e cum nu se poate mai rău. Şi, să găsim o denumire propice pentru starea de care vorbim, când întâlnirea e realizată, omul devine îndumnezeit şi „îngerit”.

La o primă vedere, nu e nicio legătură între fiinţa luminoasă angelică şi gerul năprasnic din "în ger". Însă rezistenţa, „nealterarea” îngerului pot fi subliniate și prin constituţia „de gheaţă”, prin aura îngheţată care protejează fiinţa angelică de căldura lumească a omului, de patosul şi fierbinţeala patimilor; totodată, nu rămâne rece în faţa lui Dumnezeu, fiindcă Lumina Lui dizolvă această peliculă de gheaţă a îngerului. Aşadar, de gheaţă în preajma omului şi învăluit în căldura faţă de Dumnezeu.

Poate că în ger ar fi indicat să ne clădim şi noi căutările, şi nu în patos şi-n exasperarea nelucidă a afectelor. Să stăm în ger, dar fără să simţim ameninţarea împietririi, adică să fim într-o continuă mişcare, într-o permanentă gimnastică a minţii şi a sufletului. Să ne înfrigurăm de cele pământeşti, fără a rămâne de gheaţă la cele divine. Este gerul prin care trecem pentru a ajunge la căldura mocnitoare şi îndestulătoare. Răceala îngerului este pe măsura fierbinţelii pasiunilor şi viciilor noastre. Iar o „limbă îngerească” ar fi epurată de afecte şi părtiniri şi ar rămâne doar un strat esenţial, de netăgăduit, un mesaj clar, evident, asupra căruia nu ne-am mai îndoi. Dar drumul este atât de lung, iar lungimea aceasta este supradimensionată de însăşi îndoiala începutului. Mulţi dintre noi nici nu credem în utilitatea unui astfel de traseu, nici în vreun measaj sau vreun mesager. Asta nu face ca drumul să dispară, şi doar să fie nevăzut. Şi nevăzut e mai bine să fie pentru ei. Cât despre cei care-au pornit-o deja pe pe el, l-au văzut cu mult înainte de-a se apropia. Ceva din interiorul lor le-a vorbit despre un asemenea parcurs, iar ei s-au lăsat călăuziţi de ceva nevăzut. Frumuseţea evidenţei de pe urmă  stă-n invizibilitatea pe care-o creditează căutătorii. Ei operează numai cu lucruri nevăzute, neauzite; totul este un tărâm imaginat, pentru unii doar o derivare fantastică, pentru alţii, acei căutători de care vorbim, un destin real, viu, neîncremenit şi neobosit. Fiindcă cine oboseşte în întâmpinarea splendorii? Cine nu o aşteaptă cu sufletul la gură, rostind într-o limbă neştiută de alţii, o limbă a duhului, a îngerului? Asemenea frumuseţi sunt cunoscute înainte de a fi văzute, căci asta e ideea credinţei, acesta e paharul plin cu limpezimea apelor atât de cristaline, încât, de la distanţă, paharul poate părea gol. În momentul în care se înstăpâneşte îndoiala, iar sufletul devine prada ei cea mai uşoară, numai bună pentru a fi devorată, limpezimea providenţială este pentru noi invizibilă. Iubirea Lui e atât de clară, încât strălucirea ei nu poate fi percepută de ochii noştri decât ca invizibilă. Dar, pentru cei care au pornit în căutarea Lui, e vorba de un invizibil real, viu, nu de o imagerie mobilă a minţii noastre, un dinamism ingenios al fanteziei, învestind inexistentul cu materialitate, fără niciun fundament real. 

E vorba despre o claritate bifrontală: atunci când un ochi vede vizibilul, iar celălalt, invizibilul. Un ochi din interiorul nostru poate vedea acest Invizibil bun. Şi tot interioritatea noastră conţine şi urechea „traducătoare” a limbii în care ne vorbesc Invizibilul şi Inaudibilul. Marea muţenie e, de fapt, limba interioară, pe care avem capacitatea s-o dezmorţim. Marea muţenie e felul nostru încă nepregătit de-a auzi Inaudibilul. În faţa muzicii Lui extraordinare suntem surzi. O astfel de surzenie muzicală există la destui oameni. E o expresie folosită pentru incapacitatea de-a distinge înălţimi muzicale. Astfel, când eşti surd muzical, pierzi toată frumuseţea muzicii, chiar dacă, fiziologic, funcţia ta de auz e nealterată. Exact cum se spune în Biblie, ai ochi, dar nu vezi, ai urechi, dar nu auzi. La fel e şi în cazul muzicii divine. Ea e transmisă universal, dar numai cei care au urechi de auzit se vor bucura de ea. Deci muţenia divină e rezultatul surzeniei noastre. Câteodată ne mirăm că Dumnezeu rămâne mut atunci când Îl strigăm, dar e de datoria noastră să ne gândim că ne-am scufundat în muţenie atunci când Dumnezeu ne-a chemat, ne-a vorbit. Alteori suntem chemaţi chiar în momentul urletului nostru dezlănţuit, din cauza căruia nu mai auzim nicio chemare. A striga, a reproşa tot timpul, a-ţi face un obicei din a învinovăţi instanţa divină pentru destinul tău confuz e, de fapt, o formă de surzenie. Strigătul exasperat şi continuu acoperă orice formă de dialog, răzvrătirea ia locul căutării de sine, drumul care ar trebui urmat e-nlocuit de o tulbure adâncime a pierzaniei, prin care nu mai poţi înainta. Iar când te afli sub apă degeaba strigi, fiindcă nu vei mai auzi niciun răspuns din afară. Deci fie că strigătul răzvrătit este de la suprafaţa propriei insule individuale, caz în care poate acoperi cuvântul divin, fie că este subacvatic, moment în care se anihilează acapararea oricărui sunet, demersul nostru este zadarnic.

Ritmicitatea vieţii spirituale stă în dialogul întreţinut, în calmul parcursului, în nesingurătatea noastră permanentă, şi nu în exasperare, reproş, urlet, însingurare. Această ultimă cale este sincopată, aritmică şi, în final, fracturată iremediabil. Adâncimile nefireşti sunt de multe ori strigătul final. Iar rezultatul acesta e o funcţionalitate a instabilităţii noastre, şi nu o predestinare. Mă feresc să creditez predestinarea în sensul răspândit, uzat. În locul cuvântului „predestinare” aşez mai degrabă cuvântul „preduhstinare”. Adică nu Dumnezeu ne construieşte parcursul, în mod imuabil, ci noi I-l construim. Prin alegerile noastre, îl condiţionăm pe Duh să ne ducă în Împărăţia lui Dumnezeu sau în Întuneric. Îi facem program, îi scriem agenda lui Dumnezeu. Noi, prin opţiunile noastre, îl „predestinăm” pe Dumnezeu. Până încheiem seria alegerilor, El nu ştie ce are de făcut. Fireşte că El poate să intervină în viaţa oricui. Dar şi noi putem interveni în viaţa Lui, surprinzându-L plăcut sau neplăcut. Două astfel de episoade scripturare care confirmă cele spuse mai sus sunt povestirea despre profeţia lui Iona şi cetatea Ninive (după ce vestise că "încă trei zile şi Ninive va fi distrusă", Dumnezeu se răzgândeşte) și povestirea despre iertarea lui Ahab:
„Era un împărat, Ahab. Om drept şi acesta, după cum mărturiseşte Scriptura. Dar mânat de Izabela, femeia lui, a împărăţit rău. Ahab a poftit via unui oarecare Nabot israeliteanul şi a trimis la el zicând: <<Dă-mi via ta, că o poftesc, şi-ţi dau pe ea sau bani, sau alt loc în schimb>>. Nabot i-a zis: <<Să nu mi se întâmple să-ţi vând moştenirea părinţilor mei>>. Ahab poftea mai departe via, dar nu voia să-l silească. Din pricina asta a căzut Ahab în mare tristeţe. Izabela, femeie neruşinată şi fără scrupule, necurată şi blestemată, a venit la el şi i-a spus: <<Pentru ce eşti trist şi nu mănânci? Scoală şi mănâncă! Te voi face eu să moşteneşti via lui Nabot israeliteanul!>>. Şi a scris o scrisoare, ca din partea împăratului, către bătrâni, în care spunea: <<Rânduiţi post şi puneţi bărbaţi mincinoşi împotriva lui Nabot, care să dea mărturie că Nabot a hulit pe Dumnezeu şi pe împărat>>(III Regi 21, 1-10). O, post plin de cumplită fărădelege! A rânduit post ca să săvârşească ucidere!
- Şi ce s-a întâmplat?
- Nabot a fost lovit cu pietre şi a murit. Izabela, când a auzit, i-a spus lui Ahab: <<Scoală-te, să moştenim via, că a murit Nabot>>. Ahab la început s-a întristat, dar mai pe urmă s-a dus şi a luat în stăpânire via. Dumnezeu l-a trimis la Ahab pe Ilie proorocul. <<Du-te, i-a spus Dumnezeu, şi spune-i lui Ahab: <<Pentru că ai ucis şi ai moştenit, se va vărsa sângele tău şi câinii vor linge sângele tău şi desfrânatele se vor spăla în sângele tău>> (III Regi 21, 19). Mânia e dumnezeiască, sentinţa pronunţată, osânda, ca şi împlinită.
Şi uită-te unde-l trimite Dumnezeu pe Ilie! La via luată de la Nabot (III Regi 21, 19). Unde s-a săvârşit nelegiuirea, acolo şi pedeapsa.
- Şi ce a spus Ahab?
- Când Ahab l-a văzut pe Ilie, i-a spus: <<M-a găsit duşmanul meu!>> (III Regi 21, 20), în loc de: <<M-ai găsit vinovat că am păcătuit! Acum ai pricină să mă ataci!>>. <<M-a găsit duşmanul meu!>>. Mereu îl mustrase Ilie pe Ahab; acum, ştiind că a păcătuit, i-a spus: <<Mereu m-ai mustrat! Dar acum pe bună dreptate mă ataci!>>. Ştia că păcătuise. Şi Ilie îi citeşte cu voce tare hotărârea lui Dumnezeu: <<Acestea zice Domnul, îi spune Ilie, pentru că ai ucis şi ai moştenit şi ai vărsat sânge de bărbat drept, tot aşa se va vărsa sângele tău şi câinii îl vor linge şi desfrânatele se vor spăla în sângele tău>>. La auzul acestor cuvinte, Ahab s-a întristat şi a plâns pentru păcatul lui. Şi-a recunoscut păcatul şi a şters sentinţa pronunţată de Dumnezeu împotriva lui. Dar Dumnezeu l-a lămurit mai întâi pe Ilie pentru ce a schimbat sentinţa, ca să nu pară profetul mincinos şi să păţească ce-a păţit Iona. Că la fel s-a întâmplat şi lui Iona. Dumnezeu i-a spus: <<Du-te, predică în cetatea Ninive în care locuiesc o sută douăzeci de mii de oameni, fără femei şi copii, şi spune-le: <<Încă trei zile şi Ninive va fi distrusă>> (Iona 3,4). Dar Iona n-a vrut să plece, că ştia iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
- Şi ce-a făcut?
- A luat-o la fugă! Că îşi spunea: <<Eu, Doamne, am să mă duc să le predic; Tu însă ai să Te întorci, pentru că eşti iubitor de oameni, iar eu am să fiu ucis ca profet mincinos>>. Marea l-a primit pe Iona, dar nu l-a ascuns, ci l-a dat înapoi pământului şi l-a adus iarăşi sănătos şi teafăr în Ninive; marea l-a apărat ca un prieten care-şi apără prietenul. <<S-a coborât Iona să fugă, spune Scriptura, şi a găsit o corabie care mergea la Tarsis; a plătit drumul şi s-a suit în ea>> (Iona l, 3). Unde fugi, Iona? Te duci în alt pământ? Dar <<al Domnului este pământul şi plinirea Lui>>(Ps. 23, 1). Sau în mare? Dar nu ştii că <<a Lui este marea şi că El a făcut-o>>? (Ps. 94, 5). Sau în cer? Dar n-ai auzit pe David spunând: <<Voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale>> (Ps. 8, 3)? Totuşi, stăpânit de frică, lui Iona i se părea că fuge; dar nu-i cu putinţă să fugi de Dumnezeu. Şi aşa, după ce marea l-a dat înapoi şi a venit în Ninive, a predicat spunând: <<Încă trei zile şi Ninive va fi distrusă>>. Şi ca să vezi că asta avea Iona în minte când a luat-o la fugă, anume că lui Dumnezeu, fiind iubitor de oameni, îi va părea rău de răul ce-l grăise despre niniviteni şi că el are să fie socotit profet mincinos, o arată Iona însuşi. După ce a predicat în Ninive, a ieşit din oraş şi se uita să vadă ce are să se întâmple; când a văzut că au trecut trei zile şi ameninţarea lui nu s-a înfăptuit, atunci a gândit ce gândise mai înainte şi a spus: <<Oare, nu sunt acestea cuvintele pe care le spuneam eu, că Dumnezeu este milostiv şi îndelung răbdător şi-I pare rău de răutăţile oamenilor?>>. Deci, ca să nu păţească Ilie ce păţise Iona, Dumnezeu îi spune lui Ilie pricina pentru care l-a iertat pe Ahab.
- Ce-i spune Dumnezeu lui Ilie?  
- <<Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de trist a plecat din faţa Mea? Nu voi face după răutatea lui!>> (III Regi 21, 29). Vai, Stăpânul se face avocatul robului! Dumnezeu îşi justifică înaintea unui om purtarea Lui faţă de alt om! <<Să nu socoteşti, i-a spus Dumnezeu lui Ilie, că fără temei l-am iertat! Nu! Şi-a schimbat purtarea. De aceea Mi-am schimbat şi Eu mânia. Mi-am potolit-o. Nici tu să nu te socoteşti un profet mincinos! Ai grăit adevărul. Dacă Ahab nu-şi schimba purtarea, avea să sufere sentinţa. Dar el şi-a schimbat purtarea şi Mi-am potolit şi Eu mânia>>. Şi a zis Dumnezeu către Ilie: <<Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de îndurerat a plecat? Nu voi face după mânia Mea>>. Ai văzut că plânsul şterge păcatele?” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, editura Institutului Biblic şi de Misiune al bisericii Ortodoxe Române, 2005)



Îngerul e duhovnicul nostru cel mai intim, duhovnicul îngerului e Sfântul Duh, iar duhovnicul Duhului e Înţelepciunea. Ea e marea duhovnică a cerurilor de deasupra cerului, a lumilor invizibile. Ea ne însufleţeşte în cunoaşterea limbii interioare. De aceea în multe rugăciuni cerem înţelepciune, vrem ca Dumnezeu să ne înţelepţească, fiindcă fără înţelepciunea spirituală suntem doar nişte pământuri nesfârşite fără roade, înălţimi şi profunzimi. Şi, de asemenea, fără sărăcia spiritului nu putem primi această înţelepciune.

sâmbătă, 6 februarie 2021

K.113 mult mai lent, fără s-ajungi vreodată


Cerul are o pojghiță cu acid sulfuric
În ea se ascund păsările de
Smarald și pulberea
Străvezie se ridică din creierele noastre
Lăsându-ne singuri și înspăimântați
De posibilitatea unei lumi plate
Unde nu mai e loc pentru noi.

luni, 21 decembrie 2020

Animalul-comunism

 Când nea Anghel a venit să ia porcul bunicilor, eu eram ascunsă în pătulul plin cu porumbi. Mă bălăceam zilnic printre boabele tari, de struguri umpluți cu pietricele de forme regulate, struguri fără suc, doar cu o carne de piatră șlefuită. Înotam prin ei ca printr-o apă cu pești solidificați, și ceea ce-mi plăcea cel mai mult era că bazinul meu cu mărgele de oase galbene se mișca asemenea valurilor înghețate. Mă jucam ore în șir, pluteam printre obiectele mici care parcă încremeniseră la auzul dorinței cretine a unui om (și oare ce-ar putea fi acea dorință care distruge timpanul și îngheață scărița internă a unui duh dintr-o lampă subacvatică?). Stăteam până la brâu în apa rugoasă când nea Anghel urla de îi țâșneau mici fântâni înspumate din gura grotescă, iar ochii cenușii i se măreau într-un acces de turbare. Era cel mai înverșunat comunist din întreaga comună. Nimeni nu putea lua un strugure din propria vie fără ca el să știe, niciun țăran n-avea voie să crească păsări sau porci. Iar nouă, copiilor, ne arăta un semn înspăimântător, cu degetul plimbat de-a latul limbii lipite de bolta palatină imensă și vântătă. Nu suporta să facem gălăgie, amenințându-ne că ne taie limba, iar apoi scotea din buzunarul de la piep un câine minuscul și fără blană, cu urechile cât gămâlia acului și cu o voce ca un suspin de șoarece. Arătării miniaturale îi spuneam Comu. Despre el se zvonea că, atunci când primește o anumită comandă de la stăpânul lui, se face mare de tot și-l mușcă mortal pe cel asupra căruia e asmuțit. Chiar vecinul Urel mi-a povestit cum l-a văzut pe Comu înghițind un porc ”mare cât casa”.
În ziua aceea însemnată din '89, nea Anghel l-a scos pe Comu din buzunar și i-a zis ”Șo pe el”, arătându-l pe bunicul. L-a mușcat de picior pe tataie și l-a doborât, iar mie mi s-a părut, într-adevăr, cum se mărește nespus de mult acel câine hidos și cum îl acoperă cu umbra lui sângerie pe bunicul. După aceea, omul înspăimântător ne-a luat porcul și câteva orătănii, ducându-le în porbagajul Daciei lui. Însă când s-a întors și a vrut să intre în hambar, i-am strigat, ascunsă sub plauma din mii de pietre chihlimbarii: ”Arhanghelu e frumos ca soarele, anghelu e urât ca porcu”. Am auzit numaidecât o înjurătură, după care ”șo pe el, fi-i-ar pielea a naibii”, iar Comu a sărit în piscina mea cu boabe de rouă pietrificate, pierzându-se prin crăpăturile formate odată cu mișcările mele frenetice. Eu zbieram încontinuu și cuvintele mele se lipiseră parcă între ele de se mai auzea doar anghelarhaghel, anghelarhaghel, pe un ritm tenebros, ca un vers din limba fulgerelor de la miezul nopții. Și atunci am văzut o lumină neagră pe spatele lui nea Anghel și altă lumină albă ieșindu-i din gură, într-o flacără cu sute de brațe încolăcite. A căzut pe spate, lovindu-se cu capul de portița de nuiele decojite și fier forjat. Se făcuse un gol în pământ, în el vedeam o apă în care înotau animalele noastre luate cu forța în ultimii ani, îl revedeam pe Teleu, porcușorul care știa să cânte notele do, re, mi, o vedeam pe găina Țiți și pe curcanul cu brățări împărătești, o recunoșteam pe Vioreana, vaca noastră albă ca laptele praf, stearpă și ținută doar pentru strălucirea ei profețitoare. Și deodată tataie a zis ”ia uite, bă, fâșii de comunism în groapa asta căscată în vintrele lumii”. Erau, de-a dreptul, piei jupuite după animalul-comunism, piei care se transformau în tot ceea ce luase el vreodată de la noi. Pe urmă am văzut în groapă vertijuri de sânge și cuvinte cu mâini și picioare și voci aspre, pe paturi reci de închisori, sfinți contorsionați în icoane, care ne priveau pe furiș cu câte un ochi sălbatic și înspăimântat, măruntaiele unei păsări de jar ce prindea contur și se ridica ușor, toate trecând pe ecranul adânc al acelei gropi, ca-ntr-un film unde la sfârșit actorii se ridică după ce au fost împușcați și încearcă să ne arate că în realitate ei sunt vindecați de spaime și orori. Am văzut atunci, după defilarea obiectelor  și ființelor familiare, o groapă în oglindă deschisă în ceruri, un ochi de apă șlefuit prin care ni se arăta o altă lume, necunoscută nouă, cu tot felul de cabluri însuflețite, cu fețe conectate la o rețea de vene independente și mobile, cu aripi minuscule traversate de dungi sângerii și săltărețe, o lume argintie, metalică, zgomotoasă și abundentă, în firidele căreia stăteau mii de copii îmbrăcați în scutece colorate și înconjurați de coșuri pline cu fructe exotice și ciocolate învelite într-un staniol cu sclipiri hipnotice.
Când nea Anghle a tras în sfârșit aer în piept, cu un zgomot de iepure prins în sârmă ghimpată, groapa oglindită în cer s-a închis. Înțeleseseră cu toții că nimic nu durează la nesfârșit, că mai târziu lucrurile vor fi altele, iar groapa de lângă hambar voia să-l înghită pe Anghel cu totul. Numai că bunicul l-a apucat de mâna stângă, pentru că așa era el, număra oamenii în mila pe care i-o provocau. Dar nici groapa nu se lăsa ușor convinsă că nu trebuie să înghită un om atât de rău, și începea să aspire înăuntrul ei frunzele și boabele aurii și țiglele ciobite și câinele oribil Comu până când îi smulse cealaltă mână lui Anghel. ”Uite, Nesrin, că nu mai are comunismul nicio putere”, i-a spus tataie bunicii. ” Dar ce ce îmi spui Nesrin în toiul zilei?”, s-a mirat ea, deoarece bunicul o striga întotdeauna, de-a lungul zilei, Igbal. ”Pentru că acum e noaptea cea mai neagră pentru regimu’ ăsta afurisit”.
Nea Anghel abia s-a ridicat și, sleit, a ieșit pe poartă, pentru prima oară, cu mâinile goale, ba chiar și fără una dintre ele.
”Și cealaltă mână la ce îi mai e de folos?” am întrebat eu, mai mult intuind ca printr-o perdea de ceață decât înțelegând ceea ce se întâmpla cu adevărat. ”Io cred că un timp tot o să-și mai întindă brațul să mai cotrobăie cu el prin lume”, a răspuns bunicul gânditor, dar mai bucuros ca oricând.

sâmbătă, 12 decembrie 2020

Psalmul 118 în versuri

 

Fericiți cei ce umblă în lumina vindecată,
Fericiți cei ce păzesc poruncile din strana soarelui. Curată
E inima lor. Unde râuri sălbatice dogorăsc,
Cei ce lucrează fărădelegea se-adăpostesc.
Tu ai adus fâșiile cerului și ziduri din ele ai făcut.
O, de-aș putea aduna cuferele cu litere de început.
Atunci nu mă voi rușina. Îndreptările Tale le voi păzi.
Printre copitele prăvălite ale nopții nu mă părăsi.
Tinerețea nu se clatină în versurile pe care le scrii în nisip.
Să nu-nchizi verdele din adar până ce nu mă voi fi odihnit.
În locul pietrelor vii
Am pus sfatul Tău. În palmele mele aburi de smirnă vei găsi.
Mărturiile Lui – dalii cu muguri de criolit;
În desfătare lor cât în toată bogăția am venit.
Poruncile nu le voi uita.
Leacuri în ropot de mehali așază în calea mea.
Ochii mei deschide-i să văd fluturele de purpurit
Din cerul, percum pântecele unei gravide, coborând în asfințit.
Străin sunt aici. De mine să nu te ascunzi.
În solii fulgerate de lanțuri patimile să le scufunzi.
Mândria ai întins-o pe norii plumburii,
Capetele ei de marmură se vor sfărâma când vei veni.
Ia de la mine cursele lui Nabal,
Că faptele Tale le-am vestit cu lire făurite în cortul lui Iubal.
Când m-au ocărât căpeteniile (și Saul, și Avenir),
Gândul la dreptatea Ta l-am păstrat cu nestematele în Ofir.
De pulberea reavănă firea mea s-a lipit,
De odăjdiile roșiatice va fi despărțit.
Rugăciunea ascult-o; nimic din ce-i al meu n-am tăinuit.
În albia zăvorâtă dă-mi pricepere; clopotele vorbesc în vântul stârnit.
Ca-ntr-o piele de șarpe am stat în supărare.
Întăreşte-mă în privegherile Tale.
Frânghii putrezite, atârnate de altă secundă,
În talazul spicelor, săgeata șuieră și asudă.
Zbor de pasăre am ales. În vârtej l-am văzut pe celălalt.
De arcanele dimineții nu m-am îndepărtat.
Lipit am stat de lotusul înflorind;
Cămașa albă ai pus-o sub ochii mei când am fost pregătit.
Înțelepciune tămâiază peste cântecul de leagăn până la sunetul de harpă scorojită:
Cercetează, făptură, să ieși din zarea de ceață încâlcită.
Străjuit de alămuri am dorit să plec în călătorie.
Ferește-mă, Doamne, de lăcomie.
De șuierul furtunii prăvălite peste caravană,
De cursele din care poate ieși ghepardul să-mi fie teamă.
Înlătură ocara, că bune sunt judecățile Tale.
În loc de sarea-ngălbenită îmbracă-mă în zale.
Dă-mi iubirea pentru cel necunoscut,
Pe vârful degetelor alb presărând.
Spre câmpiile sterpe am s-arunc
Cuvântul meu. Din pânze sfâșiate scoate adevărul ca un prunc.
Două cochilii peste marea Ta de săbii, și eu le voi păzi.
Să spun despre Tine împăraților nu mă voi feri.
În turnurile preaînalte am stat;
Cu mâinile ca un fulger, zidurile le-am ridicat.
În somnul domol, cu solzi cruciși, nu mă lăsa,
Din malul cu spini de gheață ia-mă în paza Ta.
Mândrii aleargă în pene de vultur, dar eu n-am părăsit
Suflarea din piatra-nstelată, Doamne, și m-ai milostivit.
Mirese-n jurul focului stins erau lângă mine și mă mâhneam;
Cântări erau îndreptările Tale-n locu-n care pribegeam.
Numele sfânt noaptea l-am strigat;
Prin bolta-mbuibată n-am mers și partea mea Te-ai arătat.
Din rugii în spuma luminii brațele le-am ridicat.
Pleoapele în culcușul mărturisirii, un ochi tăiat
Din calea răpitoare și m-ai tămăduit;
Gata am fost și piaptănul din pragul serii l-am păzit.
Când funiile trăgând liturghii mlăștinoase m-au înfășurat,
Legea Ta n-am lăsat-o și-n miezul nopții m-am ridicat.
Frații mergând pe vârfuri oglinda din oscioare
N-au s-o ocolească și n-au s-o doboare.
Roada violoncerului: luna ploilor de argint
Peste mine – așa cum ai făgăduit.
Trei pelerini să urce zidul cărnii. Unul încins cu un molatic curcubeu,
Altul adunând șiraguri de pietre, iar al treilea cu gură-nțeleaptă de leu.
Înainte de-a mă smeri am greșit,
Pentru aceasta cuvântul Tău am păzit.
În leagăn de nou-născut, în vâlvătaia lebedelor să mă ascunzi
De cei ce îndărătul pielii de bivol sunt flămânzi.
Ca laptele inima lor s-a închegat,
Iar eu cu legea Ta m-am desfătat.
În stern ore de spini au crescut,
Stropii de rouă le-au frânt.
Legea gurii Tale
Vindecând tânguirea înăbușitoare.
Peste vocile apelor m-ai pus;
Cercetează-mă și voi învăța poruncile de sus.
Cei ce se tem de Tine în preajma mea vor veni,
Vom scrie psalmi pe frunze de eucalipt și ne vom veseli.
Flori înghețate au năpădit
Sângele meu, dar în adevăr m-ai smerit.
Scarabeul făcând astrele să răsară,
În vis a adus numele meu și l-a făcut să nu piară.
Hăituitorii scuipând secundele oarbe
Se vor rușina, iar drepții din sunetul ninsorii își fac salbe.
Nu e răgaz când aripile m-acoperă sticlind;
În cuvântul Tău am nădăjduit.
Ochii, sfârșiți în Scriptură, zicând: ”Când mă vei alina?”
Sunt ca un burduf de piele-n brumă, dar îndreptările nu le voi uita.
Câte sunt zilele omului? Când mă vei lua din forfota neînchinată?
Gurile mlaștinilor le-am auzit deodată.
Deșertăciuni
Care îmi fură chipul am auzit, tăciuni
Sfâșiind drumul. Dar nu sunt ca legea dumnezeiască.
Porunca pe care-o urmez, trandafir din grădina-mpărătească
Afundat în sânge;
Din cursă scoate piciorul meu. Arcurile lor nu mă vor ajunge.
Din pumnii calzi ai celui ce străbate
Nemărginirea, dă-mi, pentru mila Ta, trezirea după noapte.
De popoarele îngerilor cuvântul e păzit,
În neamul dinainte de urma Ta descătușată și-n cel de după a venit.
Ai făurit pământul, și rămâne,
Ziua ai luat-o din malul neguros, Ție ți se supune.
Copitele cailor m-ar fi spulberat
Dacă în gând stavila infinitului n-aș fi păstrat.
Pielea soioasă am trecut-o prin iazul ce vorbește
Graiul fără nume. În îndreptările Tale mă mântuiește.
În giulgiul zădărniciei să mă vadă au vrut,
Dar rodul preamărindu-Te l-am cunoscut.
Oricărui lucru desăvârșit i-am văzut sfârșitul
Numai porunca sfântă n-are hotar. Nimicul
Nu și-a lăsat solzii în carnea mea. De hățișurile lui m-am ferit,
Peste vrăjmașii mei m-ai înțelepțit.
Mai mult decât învățătorii am înțeles, mai mult decât bătrânii am priceput,
Poruncile Domnului nu le-am urât.
Ghepazii orbi nu i-am lăsat
Să meargă-nainte. Te-am urmat.
Stele dulci pe cerul gurii mele, mai mult
Ca mierea e dumnezeiescul cuvânt.
Șoaptele ce decojesc taina le-am înțeles,
Roadele lor au căzut printre așchii de sticlă și le-am cules.
Lângă păsările cu cioc de aur am stat.
În blândețea lor învie-mă. Darul de bunăvoie în câmpuri cu lăcrămioare l-am semănat.
În cursa păcătoșilor nu m-am prins. Din craniul de roze inima s-a-mpărtășit,
În cumpănă se-apleacă pentru cel ce va fi răsplătit.
Am ascultat de lotusul înflorind sub coaste
Când m-au încercuit jivinele îndârjie în oaste:
Odgoane trăgând țărmul însorit
Când vocea Ta a poruncit.
În giulgiuri dorm cei ce răuvoitori s-au făcut.
Țintuiește cărnurile mele cu frica de Tine, că de judecăţile Tale m-am temut.
Flori tămâioase-nfășurate
Pe degete; în gura mea dreptate;
În luntrea albastră, ferit de peștii cu coarne de oțel.
Ochii mei s-au sleit fără El.
Pe hambarele iernii, mila Domnului privighetorile o vor cânta.
Robul Tău sunt eu și voi ajunge la mărturia Ta.
Vremea e să s-aștepte îngerii în valea sângerie și-n talaz.
Porunca Ta sclipind mai mult ca lancea din aur și topaz.
Spre ea, timp neamânat,
De calea putrezită am scăpat.
Trâmbițe pe-acoperișul luminii pentru cei ce pot vedea.
Pruncii s-au înțelepțit. Duhul vindecării chemat de gura mea.
Ieșind din mine, mă rog pentru milostivire.
Corăbierii i-ai ales să nu mă ducă la pieire.
Ia-mă de sub povara frânghiilor de jar,
Arată-mi chipul Tău când norii de pânză se-apropie de mal.
Plânsul pe pieptul de piatră,
Prin țesătura lui, vulturul ne dezleagă.
Cuvântul dumnezeiesc lunecă lămurit în foc.
Tânăr sunt eu şi defăimat, dar îndreptările Tale nu le-am uitat. În loc
Ziua a stat ca un pumn cu semințe de leac.
Legea Ta - adevărul; dreptatea Ta e dreptate în veac.
Din mine-au mâncat
Colții sticloși, dar în amurg deasupra lor m-ai ridicat.
Înţelepţeşte-mă şi voi fi viu.
Auzi-mă, Doamne, pribeag spre insula ferecată nu vreau să fiu.
Al legilor Tale ochii se fac păzitori;
Rugăciunea am început-o în zori
Și mai devreme,
În miezul nopții când judecata Ta se-aprinde-n semne.
Pe clopotul întors, brațul meu frânt;
Scoate-mă Tu deasupra ceasului fumegând.
Dihănii m-au înconjurat,
Dar Tu ai spus: ”Dumnezeu ce se apropie sunt Eu, și nu Cel ce s-a-ndepărtat”.
De peste veghea Tronurilor până la șiragul de migdale,
Toate sunt lucrurile Tale.
Smerenia am întins-o ca un cort. Singur nu mă lăsa
Departe e mântuirea Ta,
De scorbura neînchinată.
Zeci de smochini lângă izvorul Iordanului se-arată.
În câmpuri uscate mă-mbie. Pentru ei
Mă topeam. Din iubirea viclenită scoate-mă când o să vrei.
În stăpânirea veșnică, muguri și flori de agat
De la zgomotul rădăcinilor până la ochiul spălat
Cu flăcări. Nu m-am temut de fălcile șerpești,
Ci de legile Tale. De tot ce grăiești
Mă bucur ca unul ce-a dat
De pradă-ndestulată. Lăcustele cu picioare de plumb le-am alungat.
De șapte ori pe zi pentru judecățile Tale Te-am preamărit.
Fericiți cei ce-au prins săgețile fierbinți și nu s-au smintit.
Pentru calea mea n-am rămas în muțenie.
Când se-arată a heruvimilor căpetenie,
Trimite-mi, Doamne, înțelepciune;
Până la Tine să ajungă întreita rugăciune.
Buzele te laudă, limba mea rostogolind sunete de miere.
Ridică-mă din patul clocotind în tăcere.
Am tânjit după mântuirea Ta.
Viu va fi fratele meu geamăn, peste lanul de tăciuni îl vei ajuta.
Inima ca o oaie pierdută a rătăcit;
Caută spre robul Tău, că poruncile nu le-am înnegrit.

miercuri, 4 noiembrie 2020

Obiecte ascunse (Insectar)

când cineva îți poartă
de grijă e pentru că va avea
nevoie de tine
și atunci gestul lui se
înjumătățește
și atunci forța ta va fi de un
infinit de ori mai mare

sunt neajutorată
în rochia asta cusută cu păpădii. ochii mei sunt nasturi
de ursuleț
pot să cad și să
dorm șaptezeci de vise

tu mă ții de mână și nu știu cum să
merg mai departe. prin cămașa ta trece
soarele
și umerii pâlpâie
la capătul zilei

mi-ai spus că ești mai mică decât bobul de grâu
ai întors capul spre

un drum pe care nu-l cunoșteai

am ținut minte tot
istoriile personale sunt
insectarele

dintr-a VI-a

am suferit pentru că tu ai suferit și obiectele ascunse
și furate începeau să-și arate sclipirea

vreau să povestesc despre ziua aceea
dar tu deja te-ai închis în cameră

camerele sunt bune pentru că poți să le-nchizi
și lumea rămâne pe dinafară

sâmbătă, 15 februarie 2020

O gheară argintie venită de nicăieri


În timp ce faci câteva încercări de iluzionism, lumea năzuințelor, substanța ei lipicoasă, mă îndepărteaza de locul meu izolat

înaintea primei zile m-am format să nu fiu pregătită - înaltă și transparentă, a 19-a ecografie contracarează floarea de cristal

în locul tău
casa închiriată de unde mi se spune să denumesc norii și granițele haotice
când vreau să mă apropii, se-ntâmplă lucruri în afara splendorii

ordinea

fărâmicioasă mă ține strâns lângă tine
respir greu prin încăperile unde se frânge incredulitatea
văd cum iți arunci hainele în stradă și
cauți. eu sunt

prinsă aici
craniul meu e o gheară argintie venită de nicăieri
prin el se conecteaza fluxul de amintiri răsucit în apa
cu lame electrice și lotuși
numărul tău de magie se zbate într-o fabrică luminată de o
brățară uleioasă&caldă
așa n-o să pot trece prin mine
n-o să poți să mă aduci în afară.

luni, 6 ianuarie 2020

Fantasme luminoase



Nu trebuie să folosești cuvântul poezie într-o poezie
Doar ce înaintează prin formele
extazului și sfârșește într-o ascensiune înăuntru, aducând un fel de catalepsie, un fel de viață. 

Ferește-te să spui frică sau moarte.
Altfel vorbeșe despre el, cum l-ai văzut încins cu părul împletit și lung ultima oară.
Transformările cercului schimbându-și veșmintele în ziua albă (stările tale între două programe pe calculator încercând, după fotografia de profil, să te așeze în zona virtuală sau în mijlocul naturii arbitrare). 

Nici să scrii despre fătul pe care l-ai văzut aruncat în tomberonul din curtea școlii.
Lumina deformează atât de mult, 
încât nu mai rămâne decât o vedere 
magică - singura până la capăt adevărată.

marți, 17 septembrie 2019



În satul nostru e un cimitir atât de mic, încât nu încape decât un singur

Mort. Oamenii

Trebuie să aștepte în

Liniște deplină până le vine rândul

Și să fie înțelegători

Mâinile lor au timp

Să mângâie multe chipuri. Biserica

e foarte mare și albă pe dinafară

Dar cimitirul e foarte mic

Atât de mic, încât cel mai înalt om din sat n-ar avea loc

Dacă ar fi să moară

Dar el încă nu-și face griji

Așteaptă liniștit și mâinile

Îi cresc din ce în ce mai mult

Întinse spre pământ.

luni, 12 august 2019

Halouri de jad


Călătoria mea prin timp și prin oglinzile unde realitatea se vede nedeslușit
cea mai curajoasă și clară formă 
de a-mi arăta defectele șlefuite
și strălucitoare
halouri de jad 
prin care fragmentele nevăzute se transformă 
în mine. Ocolind 
condiția miniaturală a alegerilor impuse 
de lumină, aleg pojghița de gheață sub 
care într-un timp indefinit voi fi zărită 
fără cusături și cusur.

duminică, 2 iunie 2019

Ceasornicul lui Ahaz

(...) Cine este urmăritorul nostru, cine e “coordonatorul” acestei lucrări existenţiale, cine consemnează toate întâmplările, cine inventariază toate gândurile, cine are o memorie atât de încăpătoare cât însăşi memoria absolută? Cine ne urmăreşte din umbră, cine îşi asumă, responsabil, înregistrarea, în complicitate taciturnă, a stărilor noastre, a demenţelor permanente sau provizorii, a celor mai intime întrebări, a fricilor, abandonurilor, renegărilor?

În aceste cazuri, cred că umbra e dactilografa noastră. Fie că e umbra “fizică” sau o metaforă, asta are mai puţină importanţă. Umbra are rolul de a ne însoţi; nu de a ne fi călăuză, ci de a fi doar însoţitorul aparent fără rol, faţă de care nu putem nutri vreo formă de simpatie, dar nici de antipatie, fiindcă ştie să se ascundă la timp. Este un fel de înger negru - de fapt, însoţirea imitativă a unui înger. Fără o respiraţie independentă, fără să întârzie la întâlnirea cu noi (fie că o vedem, fie că nu).

Astfel, umbra ar fi o aparţinătoare a unui ordin mai înalt.

Într-adevăr, umbra serii, a întunecimii, este sub semnul malign al dispariţiei luminii, aşa cum apare în Cântarea Cântărilor (cap. IV): “Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine, munte de tămâie”.
La fel, “umbra morţii” e asociată întunericului şi nu se instalează ca o dimensiune protectoare. Ieremia (cap. 13):  “Daţi slavă Domnului Dumnezeului vostru, până nu vine întunericul şi până nu se lovesc picioarele voastre de munţii nopţii. Voi veţi aştepta lumina, dar El o va preface în umbra morţii, o va preface în negură adâncă”.

Dar mai este o deschidere, una care nu e legată de întunecime, anume umbra răcoroasă, protectoare, suport al apropierii, al chemării, al învăluirii celui chemat:
”Sau de umbrea norul (Domnului) deasupra cortului două zile, sau o lună, sau un an, fiii lui Israel stăteau și nu plecau la drum; iar când se ridica el, atunci plecau” (Numerii, 9)
“Ei aduc jertfe pe vârfurile munţilor şi tămâieri pe înălţimea colinelor, sub stejari, plopi şi terebinţi, căci umbra este bună”. (Osea, 13)
 “Să se întoarcă la Mine şi să se adăpostească la umbra Mea”. (Osea, 14)
 “Că ai înmulţit mila Ta, Dumnezeule, iar fiii oamenilor în umbra aripilor Tale vor nădăjdui”. (Psalmi, 35)

Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, Capitolul 9, 5: “Deasupra chivotului erau heruvimii slavei, care umbreau altarul împăcării”.

SfântaEvanghelie după Luca, 1: “Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”.

Găsim o astfel de semnificaţie în Cântarea Cântărilor: “Cum este mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea!”

În acest caz, apare o instanţă răcoroasă, care protejează obiectul pe care-l conţine; este coaja prezentă care închide în ea, care face invers parcursul ecloziunii. E un loc sigur unde te poţi adăposti, iar beneficiarul ei este răsplătit prin răcoare şi siguranţă. Aşadar, aici nu e vorba de prevestirea nopţii, a intrării în coaja întunericului, ci se face referire la o “haină” pe care-o poţi îmbrăca, un strat epidermic proteguitor, o dublare a femininului cu natura umbritoare masculină.
În continuare, în Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, se vorbeşte despre “umbra bunurilor viitoare”: “În adevăr, Legea având umbra bunurilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor, nu poate niciodată - cu aceleaşi jertfe, aduse neîncetat în fiecare an - să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie”.
Acelaşi rost protector, ba mai mult, vindecător îl găsim În Faptele Sfinţilor Apostoli; aflăm că “scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei.”

Umbra, ca“extensie” a fiinţei, e un dat al ei, integrat în constituţia şi-n adâncimea omului. Astfel, printr-un transfer de atribute, capătă dimensiune umană, devine reală, vie, poate capta beneficiile celui care o poartă.
În "Iezechiel" găsim aceeaşi întindere vrednică şi binefăcătoare, creând un spaţiu vital, un loc pentru orientarea nestingherită a confortului, a bunei locuiri. “Pe muntele cel înalt al lui Israel îl voi sădi şi va slobozi ramuri, va aduce rod, şi se va face un cedru falnic şi vor locui în el tot felul de păsări; tot felul de înaripate vor locui în umbra ramurilor lui.”

“Dar, după ce s-a semănat, creşte şi se face mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari, încât sub umbra lui pot să sălăşluiască păsările cerului”. (SfântaEvanghelie după Marcu, 4)

Mistuirii arzătoare i se opune densitatea licoroasă a norului (“Precum se potoleşte căldura la umbra unui nor, aşa se va domoli cântecul de biruinţă al stăpânitorilor silnici” - Isaia Cap 25 -; “umbra unei stânci înalte într-un ţinut însetat”) - Isaia, 16.

Retractibilitatea timpului, posibilă prin intervenţia lui Dumnezeu e sugerată prin întoarcerea umbrei, ca o componentă ce acoperă nu numai locurile, dar şi evenimentele, şi, prin voinţa divină, le poate descoperi, le poate lăsa fără materialitate, adică le întoarce în timp. Giulgiu al desfăşurărilor: ea e un corpus material al lumii, o dovadă incontestabilă a prezenţei, a prezentului tuturor lucrurilor;  întoarcerea, reversibilitatea care începe cu stratul protector. Pentru a ne disloca din prezent în trecut, suntem “teleportaţi” stratificat; mai întâi e o dezvelire a acestei duble epiderme, şi abia apoi vine orientarea întreagă spre un punct temporal depăşit, trecut:
"Iată voi întoarce umbra cu atâtea linii pe care soarele le-a străbătut pe ceasornicul lui Ahaz, să zic cu zece linii". Şi soarele s-a dat înapoi cu zece linii pe care el le străbătuse.” (Isaia, 38)
Cartea a patra a Regilor, 20: “Iar Isaia a zis: "Iată semn de la Domnul că-şi va împlini Domnul cuvântul pe care l-a rostit: Vrei să treacă umbra la ceasul de soare cu zece linii înainte sau să se dea cu zece linii înapoi?"
Cartea a patra a Regilor, 20. Iezechia a zis: "E uşor ca umbra să se mişte cu zece linii înainte. Nu, ci să se dea umbra cu zece linii înapoi".
Şi tot umbra este cea care rămâne la sfârşit, fiindcă mormintele sunt spaţii ale umbrelor, şi nu ale oamenilor: “Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia”. (Isaia, 26, 19)
Umbra, ca o haină ce îmbracă omul viu, rămâne, se prelungeşte temporal atât înaintea noastră, cât şi după moarte. Conţinutul ei material subzistă încercării de prefacere în pulbere a corpului.
Totuși, fără carnea vie și forfotitoare, rămâne o contracţie a umanului, o prezenţă goală, pustiită de obiectul înlumirii sale.

(...................)

Ca dovadă a luminării noastre, vălul întunecos cade pe lângă noi, lăsându-ne solari, receptivi în interioritatea noastră. Poate fi simbolul transcendenţei, al pătrunderii uman-divinului, din exterior înăuntru, al dezvelirii, al înlăturării aparenţei epidermale. Omul gol, sărac pe dinăuntru, e omul în stare excepţională, aşa cum duhul trebuie să fie purificat, sărac, precum un vas curat ce urmează să fie umplut cu apă vie, cu înţelepciune, îndumnezeire – atribute permanent promise ca fiind tangibile.

Tragic este când lumina din interior se stinge din ce în ce mai mult. Atunci până şi umbra e mai luminoasă decât noi şi ne proiectează, în chip prăpăstios şi absurd, la periferia propriei persoane. Se spune despre cineva că a devenit ca o umbră; omul nu mai e recunoscut ca el însuşi, ci mai mult ca un abur  (carapacea inexistentului e aceeaşi cu cea a inferiorităţii existenței spirituale).
Când suntem luminaţi de astru, cade de pe noi veșmântul eteric și noduros. Când ne luminează soarele lăuntric, ne dezbrăcăm de trup, fiindcă nu acesta are conţinutul spiritual, nu el are-n substanţa lui cerul, marele Corp Ceresc.

Luminată puternic, lumea ne-ar dezveli toate cotloanele. Însă, intrând în adâncurile ei, acolo unde văzul devine vedere iluminatoare, vom observa nevăzutul, vom auzi neauzitul, adică un mare întuneric ni se va arăta, ce are-n el misterul şi limba interioară. În Upanişade întâlnim referinţa la marele întuneric, acela care cuprinde omul în starea de somn profund, cea fără vise, stare considerată a fi cea mai importantă treaptă spre unificarea cu conştiinţa supremă, spre ajungerea la Brahman. Întunericul reglează conţinutul luminos la punctul lui minim, de anihilare; în acest caz, luminozitatea e asociată cu lumea, cu mundanul.

Este vorba de un întuneric al aprofundării, al cunoaşterii, un întuneric fie în starea de somn fără vise, cum e descris în Upanişade, fie în starea de veghe,  creatoare, purtătoare de mesaje şi deschisă la dialogul transcendent. Marele Necunoscut este marele întuneric, tăcerea Lui e limba noastră interioară, gesticulaţia Lui e manifestarea omului în lume, diversitatea căutărilor noastre provine din generozitatea Lui. Fiindcă a da omului libertate este un act de generozitate nemărginită. Deci libertatea noastră este generozitatea lui Dumnezeu. Numai din generozitate poţi acorda creaturii pe care ai plămădit-o o cale activă spre mântuire. Altfel, starea de fericire ar fi presupus o eternă inactivitate şi lipsă de aspiraţie. De aici harul de la Dumnezeu, din aspiraţia noastră către el. E un paradox: pe de o parte, mai înainte i-a dat Dumnezeu omului harul, pe da altă parte, mai înainte omul a aspirat către harul său.
Căutarea, interiorul, nevăzutul, întunericul sunt căile cunoaşterii. Însoţiţi de îngerul nostru păzitor, mergem pe acest drum mai având un “martor” tot din categoria întunericului aparent nepătruns, şi anume umbra.
Dar cum putem vedea în acest întuneric divin, cum putem percepe invizibilul? Prin intermediul inimaginaţiei. (...)


luni, 4 martie 2019

Exil (tratament în dimineața rece)



ferește-te de dragostea care rezistă oricărei forme de nebunie
de umbrele cu dantură de hiacint 
nu te lăsa stăpânit
nici renunțare nu este
nici spaimă ce ne apropie și mai mult
voce exilată în pulbere și verdeață 
un stol de scarabei extirpat 
din memorie - tratament în dimineața rece
 
în preajma ei nu trebuie să fii 
fragil sau să simți răcoare  
te tratează cu mâini înfășurate
nimeni nu ar vedea-o dacă 
n-ar fi lăsat-o în urmă cu tristețe
strigătul tău e negare și aur
nu te apropia 
 
de dragostea care sfârșește în splendoare
te va pune să ucizi animale sălbatice
colții lor te vor străpunge până la os.

marți, 19 februarie 2019

O coadă de șarpe care ieșea la nesfârșit din pământ




După ce, la prima amintire din Târgu-Jiu, sabia lui Tudor Vladimirescu îmi sclipise pe tăișul dintre limbă și tăcere, urma să mergem în parcul din centru, acolo unde era trenulețul cu ultimul vagon mai subțire decât celelalte, împăunat cu un roșu bezmetic, pe care doar copiii cei mai curajoși îl atingeau, sărind, într-o combustie de culori și strigăte, un metru înapoi, în râsetele și aplauzele celorlalți copii. Eu nu m-am urcat în vagonul ăla niciodată, fiindcă mi se părea că e o fiară care nu numai că m-ar înghiți, dar m-ar reda lumii umflată ca un balon zburător, cu organele înfășurate în cabluri, o fetiță electrică ce nu ar mai fi putut să articuleze decât litere arse și prăjite, fără nicio legătură cu alfabetul realității. M-am așezat, ca de obicei, în cel de-al doilea vagon și am pornit pe traseul șerpuit și puțin înfricoșător, pe sub crengile de ginko biloba și pe lângă imensul aparat de vată pe băț. Aveam impresia că treceam prin plasa unei balene albe și dulci și că puteam să mânânc din ea oricât aș fi vrut, până ce pântecul meu ar fi devenit un rotocol din țesătură moale. Și apoi, când aș fi coborât din trenuleț, la picioarele mele s-ar fi întins un covor din aceleași fire delicate, pe care aș fi călcat încălțată cu pantofii mei de lac, strânși de bareta roșie. Lumina mirosea a vanilie cu scorțișoară, și toți pasagerii acelui tren miniatural inspirau, atât de adânc, nu numai aerul locurilor acelora neschimbate, ci și aerul unor așezări viitoare, pe care le străbăteam cu prezența noastră elfică, ruptă de mișcarea rectilinie a zilei.  
Apoi am plecat cu tata să privim râul de la capătul parcului. Jiul era glazurat alb-violet în timp ce razele apusului, ca niște picioroange antrenate la circ, patinau labirintic și caraghios.
- De ce nu înoată nimeni aici? am întrebat.
- O... Sunt multe povești înfricoșătoare. Nimeni din cei care-au intrat în apa lui n-a mai ieșit cu viață.
Aflasem nu demult cum se înecase un copil de la noi de la bloc. Avea doar câteva luni și stătea într-un coș cu un mâner mare și portocaliu pe bancheta din spate a mașinii. Părinții lui se întorceau cu el de la un vraci din Mătăsari, care încercase să le vindece copilul de friguri înțepându-l în umeri și în buric cu un ac de oțel, prin care trecea o sârmuliță veche și descântată. Pe podul de pe Jiu au făcut accident, iar coșulețul a sărit peste balustradă și a intrat, prin suprafața liniștită și înșelătoare a apei, până în străfundurile unei lumi din care mai avea să se întoarcă de multe ori. De atunci, o dată la câțiva ani, povesteau vecinii noștri de pe Aleea Plopilor, acolo unde era apartamentul nostru, din apele veștede se ridica ba un copil de vreo 2 ani, ba, peste câtva timp, un prichindel cu fața veselă de vreo 5 ani, ca apoi să fie văzut cu chipul adolescentin, păzind parcă peste domeniul lui acvatic și uitându-se indiferent la cei care încă nu simțiseră vertijurile nenăscute ale apelor.
- Noi am vrut să ne bălăcim odată în el, a continuat tata, dar când să ne aruncăm de aici de pe malul ăsta neîngrădit, unei fetițe care era cu noi i s-a desprins lănțișorul de la gât și i-a căzut, cu medalionul lui în formă de pește, în apă. Am văzut atunci o mână înșfăcând medalionul, o mână îmbătrânită, cu degete arcuite, de saxofonist. Ni s-a făcut așa frică, încât am luat-o la fugă și am sărit peste masa lui Brâncuși, împiedicându-ne de scaunele ei argintate.
La întoarcere, eu și tata ne-am oprit la Masa tăcerii. Pe atunci nu erau gardieni în jurul ei, și unii turiști chiar se așezau pe scaune și luau prânzul acolo. Eu nu am atins nici o bucățică de calcar, nu fiindcă ai mei mi-ar fi interzis, ci pentru că simțeam că ceva respiră acolo în sculpturile a căror rigiditate devenea, în crepusculul pal-roșiatic, pântecoasă; înăuntru era o vietate care încerca să iasă la suprafață, să pleznească prin membrana alb-argintie. Taică-miu își aprindea o țigară și privea stins spre Jiu. Iar eu nu mă mai săturam să respir odată cu clepsidrele din granule și cioburi înmărmurite. Fiecare dintre cele 12 scaune era diferit. Înconjuram masa și între ea și scaune îmi treceam mâna prin aerul poros, ca de animal domestic. Număram în gând până la 12 și unde se oprea numărătoarea, acolo încremeneam și eu. ”Ăsta e un scaun de copil”, îmi spuneam, ”pe ăsta nu poate sta decât o pasăre”, și tot așa, până se întuneca și nu mai vedeam decât lumina de la țigară și suprafața precum o lună cu obraz de aragonit a mesei și a scaunelor. Dacă insistam cu privirea prin întuneric, materia lor își desfăcea o pâlpâire stinsă, dar suficientă cât să poți vedea cumva în ele pe de-a-ntregul. Cei 12 pitici cu pălării aplatizate de circari își întindeau piciorușele și se roteau, schimbându-și locul. Nimeni nu putea bănui că, de fapt, ele nu mai sunt acolo unde fuseseră așezate și că, într-una dintre nopți, când copilul de câteva luni se înecase, Iuda și Iisus își schimbaseră locurile într-o rotire insesizabilă, pentru ca apoi tragedia să se petreacă din cauza unui milimetru de repoziționare. Lumea o luase razna, podurile se cutremuraseră în mirosul de fum apocaliptic; privirea celui care trece prin retina altuia poate determina răsturnarea universului într-o clipă. Dar Iisus își reluase locul și, din tărâmul de pe fundul celui mai periculos râu, întorcea sufletul copilului cu fața către tot ceea ce este pământesc, îl arăta ca o reabilitare a noastră, a tuturor, ca un „trailer” ambiguu al lumii de apoi.                                                              Pe urmă m-am oprit sub Poarta sărutului, care niciodată n-a avut pentru mine vreo însemnătate erotică. De fapt, n-am perceput-o ca fiind altfel decât Unul, un întreg, și nu două jumătăți îmbrățișate. Poate cei care-o percepeau înjumătățit se așezau sub tavanul ei și se sărutau. Dar pentru mine era un imens tunel răsucit, un mănunchi de trei coloane dintr-un templu interior, o parte din mine însămi, ceva care pur și simplu ieșise din oasele mele și alesese să dureze acolo. Oasele mele răsucite, pe care nu se așază nicio pasăre, niciun cântec - altul decât sunetul din toracele meu dăltuit atent. Era acolo un portal, iar îmbrățișarea nu era decât o cheie pe care trebuia s-o descifrezi, o ghicitoare despre doi, al cărei răspuns trebuia să-l găsești de unul singur.
De regulă, la Coloană nu mergeam în aceeași zi. Coloana avea un timp al ei special, întotdeauna ziua, sub soarele din tablă coclită de deasupra orășelului meu căptușit cu plase matlasate. În apropierea Coloanei era un aer dens, de respirații stratificate ale îmblânzitorilor de fiare; împletiturile și răsucirile stratosferice își lăsau în jos alpiniștii invizibili, care-ajungeau să coboare pe tulpina unei plante cosmice, pe înfășurarea microscopică a unei corzi de chitară, pe gâtul lung, cu multiple mere adamice, al unei ființe pe cât de fantastică, pe-atât de concretă și plină de mărturii ale unor eforturi de-a se înălța și de-a se cuprinde pe ea însăși în aceeași particulă de timp.
Dar atunci era pentru prima și ultima oară când ajungeam acolo noaptea. Coloana nu mi se arătase niciodată astfel, ca o coadă de șarpe care ieșea la nesfârșit din pământ, forfotitor și totemic, lucind argintiu în pupilele mele verzi-decolorate. Iar când tata și-a aprins țigara, coada nărăvașă s-a zbicit către fața lui și i-a retezat cilindrul alburiu cu o mișcare scurtă, de viperă-educatoare. Neștiind ce se întâmplă, taică-miu a înjurat năucit și a-nceput să se uite prin iarbă, fiindcă de acolo i se păruse că-i sărise ceva până în dreptul gurii. Dar eu văzusem coada ieșind o secundă din pământ, înfoindu-se ca o încheietură de centaur, și, cu un glas răgușit, imperceptibil, ne spusese fiecăruia un cuvânt care-avea să ne definească. Iar cuvântul ni se-ntindea nelămurit pe piele, ne ajungea apoi în jurul gâtului și ne mângâia ori ne strângea cu tandrețe și oroare. Eu nu știu dacă astea au fost viziuni sau doar cotloane psihice, magme umflate sub pelerina unei divinități vestitoare sau vise din lavița unui sculptor cu dalte profețitoare. Dar în seara aia îmi amintesc un cuvânt mângâindu-mi pielea de reptilă purpurie. Și acel cuvânt s-a auzit mai tare decât bătăile inimii unei sculpturi ce prinde viață. Era un cuvânt-pojghiță, ce-avea să se spargă și să mă lase să intru în lumea pe care-o căutam cu adevărat, lumea de sub toracele din firișoare de păpădie și fontă, lumea de sub mii de alte lumi cu pojghițele lor de gheață și carapace. Auzeam acel cuvânt în forma lui cea mai pură, de sunet. Era ceva ce  nu-mi aparținea și, totodată, ceva creat de mine. A crea înseamnă să găsești în obiecte o melodie care există înainte de facerea lumii. Eu tocmai auzisem un licăr de sunet care mă făcea să privesc într-o amintire și-o uitare bolborositoare din adânc.

vineri, 8 februarie 2019

Straia și grădina de zmeură




Când m-am născut, stră-stră-străbunica avea 145 de ani și o grădină de zmeură.  Locuia într-un spațiu cu striații de ceață, care noaptea se ridicau până la stelele cele mai apropiate, pentru a le strânge ca-ntr-o fașă de tifon și a le spune, într-un fel eteric, poveștile adunate de pe pământ.
Fiindcă-mi era greu s-o strig cu un ecou prelung de stră-uri, îi spuneam simplu Straia. Vara mă lua cu ea în grădină și începea să scoată tot felul de cufere alcătuite albăstrui și diamantic, cu rotocoale de praf în jurul lacătelor argintate, mai mari decât statura mea de lebădă pricăjită. Cuferele scoteau un zgomot straniu, o muzică vrăjită și un abur cu franjuri cristaline, albe în lumina soarelui de amiază. În fiecare cufăr, mi-a explicat Straia, stă o părticică de timp. Când îi vine cuiva timpul să moară, deschid cufărul ăsta            –   și-mi arăta către o cutie învelită-n borangic turcoaz, cea mai tăcută dintre toate. E tăcerea limpezimii adâncurilor, îmi arăta ea câtre lacătul crescut în rugii de zmeur, și mâna începea să-i tremure și mai tare, într-un parkinson săltăreț ca o șopârlă în casa regilor. Iar când îi vine cuiva timpul să se nască, uite, în cufărul ăsta e pregătită nașterea: cu spații moi și vălurite, cu dorințe-stafide în aluatul proaspăt de cozonac, cu amintiri dintr-o lume pe care urmează s-o desfășoare de-a lungul corpului ce va învăța, puțin câte puțin, tainele unui timp și-ale unui spațiu dominatoare, un corp-stăpân pe care-l va îmblânzi greu, cu broboane de fum auriu și metanii de ceară destrămată în cotloanele visului. Dar ce-i ăla un cotlon al visului? Am întrebat-o, iar ea mi-a spus atunci prima ei poveste:
În ținutul dintre oameni și visele lor, trăia un om ca o stafie zglobie, cu anotimpurile sub limbă și cu doar două cuvinte rostite – la începultul și la sfârșitul vieții. Iar între ele era o mare întindere de lumi și cuvinte, care mai de care mai rotunjite și mai sățioase. Și lumea știa despre această întindere că e a visului și că n-are nicio mare trebuință, dar omul stafiesc știa altceva: anume că visul e însăși viața adevărată, iar spațiile lui infinite nu sunt decât proiecțiile noastre în timp, făcându-ne deplini, rotocoale întregi unde se înnoadă prima noastră zi cu ultima.
Apoi Straia a deschis un lacăt și, printr-o ceață ca tâmâia de sfânta liturghie a bujorilor, am văzut cum începe să ardă în petale de foc; rugii deveniseră ruguri aprinse de zmeură, care purtau de-acum umbra unei femei ale cărei cozi împletite se roteau deasupra unui turn încolăcit, tras de sute de ființe închipuite, cu nume deslușite în caligrafia razelor stufoase ce acoperiseră pământul. ”Iată cotloanele visului”, am zis în gând, iar Straia, cu ultima suflare a strigat ”Ptiu, drace, val-vârtejul morții e un carusel pentru prichindei. Mi-am pregătit degeaba vătraiul sfințit în asfințitul lunii răscoapte.”
Dar poate nu era decât o capcană. Poate Straia avea totuși să-și folosească vătraiul la ieșirea pe una dintre porțile visului.

marți, 8 ianuarie 2019

Istoria cardiovasculară

o marsuină cu coarne de
melc bolborosește în pieptul lor
aici arătările sunt diafane
pentru ele nu trebuie să
te pregătești în adânc

istoria cardiovasculară a familiei
pe care mi-au prezentat-o încă
de la grădiniță
de fiecare dată când cerul s-a aprins
au spus ”vezi, pulsul nostru poate să măsoare toate astea”

nu semăn cu ei. inima
mea e un derviș rotitor
o singură dată
s-a oprit pe masa de operație

ce e pentru ei sânge
pentru mine e craniu

ce e pentru ei
rugăciune, pentru mine e
jivină care încă n-a învățat să meargă
când ei se îmbrățișează și pământul
însorit putrezește, jelaniile
mele, asemeni cuțitelor albe, încep să lucească.

duminică, 30 septembrie 2018

Câte croitorese încap pe vârful unui ac



                                                                                   

Cât durase relația ei c-un iscusit cofetar,
croitoreasa folosea materiale cu imprimeuri din rețete de prăjituri,
se îmbrăca în culori aprinse dacă voia să rumenească un uriaș ecler
pentru mai-marele dintr-un cler
sau în alb dacă bezelele din aripi comestibile de fluture nocturn
erau preparate pentru vindecarea unui alchimist cu inima de saturn.
Devenise supradimensionată de când se-nvelea-ntr-o rochie
ai cărei nasturi erau cruste de lumină caramelizată
- desertul de care cofetarul nu se sătura niciodată.

După un timp s-au despărțit.
și și-a făcut un alt iubit.
A început să vorbească doar cu făpturile invizibile fără urechi
Și n-a mai avut nevoie de glasul ei ca un iepure-tenor ce cântă notele-n perechi.
Mâinile și le-a ascuns sub haina galbenă din coji de cais
-oricum îmbrățișa doar oamenii ce-i apăreau în vis-.
Din cutiuța cu șnururi multicolore
și ațe din curcubeie răsucite și somnivore,
a luat o foarfecă numai bună să-și potrivească talia după corpul imaginat;
Atât de mult s-a micșorat,
că lamele pâlpâitoare erau mirate
de cum sfidaseră însemnele de spațialitate.
Toate astea pentru a-i fi iubitului ei filosof pe plac,
vrând să încapă, alături de îngeri, pe vârful unui ac.                                                                         

https://valeriugherghel.blogspot.com/2010/05/martinus-scriblerus-si-subtirimea.html

duminică, 2 septembrie 2018




Oare nu toți copiii sunt turnuri de apă, așa ca mine? Într-o zi am întâlnit o fetiță al cărei nume nu l-am aflat niciodată. Avea ochii făcuți din ceața rotunjită a stafiilor zglobii, urechi mici și lunguiețe de elf și o voce de ghepardesă-soprană: când plângea, zece șiruri de furnici suspinau și își schimbau drumul. N-am întrebat-o prea multe lucruri. Nu pentru că n-aș fi vrut, ci pentru că ea vorbea mai tot timpul. Nu știu dacă mă vedea cu-adevărat sau doar își închipuia – deși când eu îmi duceam mâna la norul din umerașul hainei, făcea și ea același gest, ceea ce mă face să cred că totuși mă vedea. Avea o familie ciudată, o străbunică vrăjitoreasă și un prieten călugăr locuitor în scorburile unui spațiu ca o insomnie de primăvară. Cum nu-i știam numele acestei fetițe, i-am spus Iaroslava, însemnând slavă primăverii.
        Iaroslava ținea în pumni un vis cu clopoței, pe care-l arăta ființelor invizibile. Puțini eram cei care puteam să-i vedem palmele strălucitoare. Vorbea de multe ori despre niște morți deloc înspăimântătoare – animale de companie pentru creierul nostru cu măști din rodii necoapte. Cânta într-o limbă necunoscută, in va rio, o traviro, sen hai, sen hai, vi anirai, vi erdeno. Eram asemănători.    M-am împrietenit cu ea după ce i-am auzit vocea ca un turn de apă. Până atunci nu mă împrietenisem cu niciun om. Dorința mea era un râu din al cincilea anotimp, dar neputința oamenilor de-a mă vedea era o fântână nesăpată. Iaroslava mi-a povestit despre mine din ce se afla în amintirile căldicele ale sătenilor. Se temeau de stafii cu șopârle pe șira spinării, însă eu nu eram deloc așa. Tărâmul din care veneam era mai mult un vis nedesprins cu totul de realitate, o boală a ascunzișurilor noastre oblice. O balenă cu burta albă stătea-n firida mea cea mai îndepărtată, o forță lucie care trăgea întăuntru certitudinile și existența. Aburul visului e un somnifer luat cu un mic suspin, iar eu eram învăluit în pâcla lui fumurie. (...)



tablou: Christian Schloe

joi, 7 iunie 2018

E purpuriu și fertil ca-ntr-o grădină de țară


e purpuriu și fertil ca-ntr-o grădină de țară
păunii sunt urechile și simțurile noastre
crescuți de noi, suntem
mai presus decât gândurile și loviturile compatrioților
plini de sânge, înăuntru avem o luptă continuă între
pereții stacojii
numai de n-am fi condamnați pentru ceea ce nu
putem visafugind prin corpul 
argintiu, mecanic, e șarpele pe care l-am sacrificat pentru a nu ucide mai mult din unisonul unor trupuri
parasite. apoi am plâns în camera obiectelor
de această realitate
și numai ea
s-a zvârcolit de câteva ori, s-a răsucit în oasele
moi și n-a fost suficient pentru ceea ce sunt
în timp ce spun asta. nimic
nu înflorește între ziduri și ceața dinăuntru, iar nimicul e conștiința zăpezii sau talentul vocal al celui care nu știe alcătuirea strigătului
de câte ori mi-am spus pe nume;

minunatele pene de păun stând alături în liturghia morților mei care nu se îndepărteaza, luând locul a ceea ce se răsucește în noi

acum vocile spintecă pământul, traversează grădina și văd acel copil cu buze de jad, aprinse pentru a rosti ceva ce nu înțeleg

aici trebuie să mor, aici trebuie să mă opresc,  unde oamenii se nasc în somn,
peste aerul unei planete care a locuit nu demult în noi

nu vreau să mă mai ascund - în măruntaiele unui guvernământ care abolește dublurile noastre și ne condamnă la un aparat țesut de patru fiare, cu ghearele lor scânteietoare

totul e aici unde partea înstrăinată ne locuiește

nu există nicio cicatrice contrafacută, frumusețea nu poate fi ce se întâmplă pe neașteptate
ea e aproape de amintirea mea și de păsările de gheață
de palatul asemănat cu un creier deșert
departe de grădinile răcoroase; aici m-am pierdut
vindecându-mi rănile, luptând pentru precizia din cuvinte

este abilitatea de a crea nevăzutul mai aproape de frumusețea ultimă?

am trei ani și îmi trec mâinile pe gardul vopsit albastru
rochița mea are un singur gen iar eu nu vreau să fiu definită de asta
spune-mi cum ți-ai rezolvat tu problemele din anii aceia
cât de ciudat trebuie să fie totul pentru un singur pas înspre ucidere sau nevoia de a te apăra de propriul sex

țara asta e pentru tine, spionajul ăsta e pentru tine, limba asta nefirească e făcută din intențiile tale
ia-o și rumegă ramășițele ei, părțile ei sticloase

visez o nuanță ca verdele lacului, o literă de miere
inainte să se apropie de lespedea de sub apă
și vocea lui înfășurându-i fața diamantină.
alege-ți o ființă care nu sângerează, dar care are înauntru foc, spunea
și timpul se oprea în afara cuvintelor lui
tot ce are legătură cu el e coerența din suferință, e călătoria încheiata a celor pe care i-am strigat pe nume
cine altcineva să fiu dacă nu el? dacă nu pot învăța un lucru util, dacă vocea mea lichefiată se poate ridica peste greutatea oricărui coșmar
nu există un loc unde să pot să nu cedez
estetica unei boli în desfășurare, floarea-soarelui care se deschide în plămani și arde
nu mă pot fixa în nicio condiție plină de pământ sau lumină, amintirile mele sunt fascinate de uraganele care au distrus plantele unei specii nechinuite
și înspăimântate
venind spre mine ca o margine sonoră, aici în vis și aici unde se află toate întorsăturile
cineva strigă, ucide și stăpânește:
împotriva nașterii e istoria fiecăruia
împotriva persoanei e vorbirea ca un fulger
această sclipire purtată greșit poate să nimnicească
memoria spune: dacă rostim amândouă în același timp moarte
tu nu vei mai uita nimic despre tine
memoria mea e un dar în schimbul unei eprubete de sânge
o pulbere plină de încăperi și insecte electrice
ea nu știe cum să meargă mai departe fără mine.