E purpuriu și fertil ca-ntr-o grădină de țară

e purpuriu și fertil ca-ntr-o grădină de țară

păunii sunt urechile și simțurile noastre

crescuți de noi, suntem

mai presus decât gândurile și loviturile compatrioților

plini de sânge, înăuntru avem o luptă continuă între

pereții stacojii

numai de n-am fi condamnați pentru ceea ce nu

putem visa. fugind prin corpul 
argintiu, mecanic, e șarpele pe care l-am sacrificat pentru a nu ucide mai mult din unisonul unor trupuri

parasite. apoi am plâns în camera obiectelor

de această realitate
și numai ea

s-a zvârcolit de câteva ori, s-a răsucit în oasele

moi și n-a fost suficient pentru ceea ce sunt

în timp ce spun asta. nimic

nu înflorește între ziduri și ceața dinăuntru, iar nimicul e conștiința zăpezii sau talentul vocal al celui care nu știe alcătuirea strigătului

de câte ori mi-am spus pe nume;

minunatele pene de păun stând alături în liturghia morților mei care nu se îndepărteaza, luând locul a ceea ce se răsucește în noi

acum vocile spintecă pământul, traversează grădina și văd acel copil cu buze de jad, aprinse pentru a rosti ceva ce nu înțeleg

aici trebuie să mor, aici trebuie să mă opresc,  unde oamenii se nasc în somn,

peste aerul unei planete care a locuit nu demult în noi

nu vreau să mă mai ascund - în măruntaiele unui guvernământ care abolește dublurile noastre și ne condamnă la un aparat țesut de patru fiare, cu ghearele lor scânteietoare

totul e aici unde partea înstrăinată ne locuiește

nu există nicio cicatrice contrafacută, frumusețea nu poate fi ce se întâmplă pe neașteptate

ea e aproape de amintirea mea și de păsările de gheață

de palatul asemănat cu un creier deșert

departe de grădinile răcoroase; aici m-am pierdut
vindecându-mi rănile, luptând pentru precizia din cuvinte

este abilitatea de a crea nevăzutul mai aproape de frumusețea ultimă?

am trei ani și îmi trec mâinile pe gardul vopsit albastru

rochița mea are un singur gen iar eu nu vreau să fiu definită de asta

spune-mi cum ți-ai rezolvat tu problemele din anii aceia

cât de ciudat trebuie să fie totul pentru un singur pas înspre ucidere sau nevoia de a te apăra de propriul sex

țara asta e pentru tine, spionajul ăsta e pentru tine, limba asta nefirească e făcută din intențiile tale

ia-o și rumegă ramășițele ei, părțile ei sticloase

visez o nuanță ca verdele lacului, o literă de miere

inainte să se apropie de lespedea de sub apă

și vocea lui înfășurându-i fața diamantină.

alege-ți o ființă care nu sângerează, dar care are înauntru foc, spunea

și timpul se oprea în afara cuvintelor lui

tot ce are legătură cu el e coerența din suferință, e călătoria încheiata a celor pe care i-am strigat pe nume

cine altcineva să fiu dacă nu el? dacă nu pot învăța un lucru util, dacă vocea mea lichefiată se poate ridica peste greutatea oricărui coșmar

nu există un loc unde să pot să nu cedez

estetica unei boli în desfășurare, floarea-soarelui care se deschide în plămani și arde

nu mă pot fixa în nicio condiție plină de pământ sau lumină, amintirile mele sunt fascinate de uraganele care au distrus plantele unei specii nechinuite

și înspăimântate

venind spre mine ca o margine sonoră, aici în vis și aici unde se află toate întorsăturile

cineva strigă, ucide și stăpânește:

împotriva nașterii e istoria fiecăruia

împotriva persoanei e vorbirea ca un fulger

această sclipire purtată greșit poate să nimnicească

memoria spune: dacă rostim amândouă în același timp moarte

tu nu vei mai uita nimic despre tine

memoria mea e un dar în schimbul unei eprubete de sânge

o pulbere plină de încăperi și insecte electrice

ea nu știe cum să meargă mai departe fără mine.