Lacătul

iarna asta – imensă plantaţie de bumbac

stau lângă trupul pe care l-ai lăsat în urmă

din cântecul meu ies scântei ca din roţile unui tren

unde s-au urcat toţi copiii ce vor să viziteze

cimitirul păsărilor cu ciocul lipit de cer

tu mă ştii vesel ca un râs devorat de corbi

eu n-am îndrăznit să rostesc decât cuvinte mai puţin adevărate despre mine

fiindcă cine sunt eu s-aduc tristeţea

în casa celor care m-au primit şi m-au îmbrăcat cu haine largi pentru a lăsa loc viselor să se-mplinească

în dimineaţa aceea sărbătoream o oarecare vârstă

am mers împreună la crescătoria de lebede

mi-ai oferit un lacăt ce se deschidea cu orice cheie

ce-aş fi putut face atunci cu un înger

când nu ştiam cum să-i iau mâinile de pe ochi

de-abia mai târziu am văzut

în spaţiul alb şi gol mi s-a părut că te apropii

ca la un priveghi

deşi n-am spus nimănui despre felul în care m-ai chinuit

te-ai întors într-un final cu spatele şi ai plecat

te-am mai văzut o dată pe un câmp

(mergeam spre oraşul fără gară)

te rostogoleai ca un bezmetic înfigeai ace

într-un om de zăpadă

nu m-am putut stăpâni şi-am scos un ţipăt de bucurie

în buzunar strângeam lacătul

căruia demult îi schimbasem încuietoarea.