venise timpul înmormântării
bunica ţinea o lumânare pe-un suport de zăpadă
ceilalţi stăteau la o masă în mijlocul grădinii
din când în când mama umplea solniţele cu vată
îi ruga să-şi pună acolo bijuteriile
unul a scos din mânecă
o fotografie cât un bob de strugure
a împărţit persoanele imprimate
în stânga şi-n dreapta
mi se povesteşte deşi pare greu de crezut
cum au început să-i curgă lacrimi dulci
şi toţi care au gustat din ele
s-au împuţinat atât de mult până nu s-a mai auzit
decât un zgomot ca un inel căzut de pe deget
lumea stătea la priveghiul fără mort
mă uitam insistent la toţi ai casei
nu lipsea nimeni
dar bunica mai tare se întrista în vreme
ce trăgea cerul de-o sfoară şi-l scutura ca pe-un cais
se înoptase iar unul dintre meseni
şi-a amintit o mulţime de întâmplări amuzante
cu răposatul care lipsea am râs şi eu cu toate că priveam temător spre ceaţa pe care mama o rupea fâşii
făcea din ea prosoape şi batiste
mi-a şoptit atunci despre nu ştiu ce obicei
în faţa fiecăruia dintre noi se înălţa o oglindă albă.
O oglindă albă pe care o acoperim la final...Imaginea cu priveghiul fără mort mi-a adus aminte de o secvenţă din Pădurea de mesteceni, a lui Wajda : era un tîrg şi o mulţime de oameni, treceau fără treabă, încolo şi încoace, aşteptînd ceva nedefinit, dar inevitabil...Acel ceva făcea din viaţă nimic altceva decît o lungă aşteptare, un priveghi...
RăspundețiȘtergereşi eu mi-am adus aminte de ceva ce uitasem cu desăvîrşire pînă acum. tot cînd eram mică (se pare că atunci am avut perioada mea de supremă inteligenţă:), ştiam că priveghiul e cîntecul privighetorii. vedeam foarte multe aspecte încurcate atunci. asta explică multe lucruri :)
RăspundețiȘtergere