VISUL ELEFANTULUI

amândouă se află în Muzeul Vivaldi din Veneţia şi se spune (dar asta numai în urechile mele) că noaptea cântă singure dacă sunt luminate de lanterna stafiei muzicianului rămas în delir din cauza lirei. 

 

aceasta mi-a căzut cu hodoronc-tronc, învecinându-se cu chitara, astfel fiind un fel de clavecinochitară. lutierul ei a fost de fapt un grădinar ce îngrijea 700 de trandafiri. într-un somn luminat strident, a visat că din unul din ei se auzea un cântec (altul în fiecare noapte) ce-i prevestea viitorul anterior. trezit de un sunet spinos-cristalin, omul s-a dus în grădină, unde toate florile vorbeau pe limba muzichiei, care mai de care vestitoare de întâmplări - unele aşezate pe galantare cu jucării, altele învechite în ciocul bufniţei împăiate. grădinarul a tăiat picioruşele, obrajii, măruntaiele trandafirilor ce nu-i spuneau lucrurile dorite de el, mai rămânând doar o floare cu tulpina din fir de mătase şi petalele din limbi de ceas; melodia ei, socotită în chip grăbit ludică şi profeţitoare de bucurii, l-a hipnotizat pe ascultător şi l-a pedepsit punându-l să construiască, din trandafirii pe care-i tăiase, un instrument – acesta din urmă avea să cânte numai când era strunit 

de mâini neatinse vreodată de cuţit.

 

e preferata mea, alintata mandolină papilonidă (fireşte, originile şi denumirile sunt ireale, fiindcă cele adevărate erau însoţite de poveşti ascunse, la care n-am avut acces). lutierul ei – lesne de ghicit – e omul-omidă, cel căruia i s-a arătat tot în vis împlinirea dorinţei lui de zbor, după ce a construit avionul fără reacţie, elicopterul pilotat de ivan turbină, racheta sol-la, aeroplanul înclinat care-avea înclin şi-n mânecă cu zburatul. aşa că, în dimineaţa următoare indicaţiilor onirice, omul-omidă s-a sculptat pe sine în formă de mandolină, mai apoi transformându-se puţin câte puţin şi crescându-i aripi de fiecare dată când cineva reuşea să-l cânte melodios.