Îmblânzitorul. Animale interioare




În fiecare sâmbătă ne ducem la cimitir
Strâng păpuşa de mână un şoricel
Mă gâdilă pe ceafă
Alerg spre poza bunicului mă oglindesc în ea
Să văd ce culoare are rozătorul misterios
Din cauza marginilor îngălbenite
Nu descifrez decât un smoc de ceaţă
Şi chipul meu deformat dispărând puţin câte puţin


Groparul mă întreabă de şcoală
Ceva mai nepotrivit nici că se putea acum când circarul invizibil
Îmblânzeşte animale pe spatele meu
Poate e mai bine în felul ăsta nimeni
Nu va fi atent la cum mi se scorojeşte pielea
Şi apare sub ea un hipopotam grozav de frumos
La fel de frumos ca oamenii ăştia din fotografii
Care zâmbesc plini de viaţă.





2 comentarii:

  1. Zîmbesc, e adevărat, dar ca la fotograf, cam forţat. Interesante şi dătătoare de fiori viziunile tale...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri

    1. Mă bucur, Silvia, că te-ai reîntors în tărâmul internautic vizibil-invizibil.

      Cât despre fiori, aceştia sunt cam stafieşti, e drept :)

      Ștergere