În fiecare
sâmbătă ne ducem la cimitir
Strâng
păpuşa de mână un şoricel
Mă gâdilă pe
ceafă
Alerg spre
poza bunicului mă oglindesc în ea
Să văd ce
culoare are rozătorul misterios
Din cauza
marginilor îngălbenite
Nu descifrez
decât un smoc de ceaţă
Şi chipul
meu deformat dispărând puţin câte puţin
Groparul mă
întreabă de şcoală
Ceva mai
nepotrivit nici că se putea acum când circarul invizibil
Îmblânzeşte
animale pe spatele meu
Poate e mai
bine în felul ăsta nimeni
Nu va fi
atent la cum mi se scorojeşte pielea
Şi apare sub
ea un hipopotam grozav de frumos
La fel de
frumos ca oamenii ăştia din fotografii
Care zâmbesc
plini de viaţă.
Zîmbesc, e adevărat, dar ca la fotograf, cam forţat. Interesante şi dătătoare de fiori viziunile tale...
RăspundețiȘtergere
ȘtergereMă bucur, Silvia, că te-ai reîntors în tărâmul internautic vizibil-invizibil.
Cât despre fiori, aceştia sunt cam stafieşti, e drept :)