Starea visată



Pe vremea aceea urechile noastre erau din argint
Singurul ochi îl ţineam foarte bine ascuns
Iar în creier aveam nori prinşi cu ace de insectar.

Îmi amintesc un insectar pentru fluturii de noapte
Dar pe noi numai noaptea ne interesa, o dezlipeam de pe aripile lor
Şi ajungeam colecţionari vestiţi.

Despre aripile acelea cât pe-aci ireale
Se zvonea c-ar fi fost semnele unei mântuiri.

Pe vremea aceea mântuirile se găseau în locuri special amenajate
Mergeam neobosiţi spre ele 
Înotam într-o mare ce-adăpostea o stare visată
Atât de rară, încât abia la sfârşitul vieţii o puneai pe buze
Până deveneai lichid
Atunci erai foarte important
Atunci pământul avea nevoie de tine ca de apă.


2 comentarii:

  1. Îmi place viziunea onirico-suprarealistă. Dar cine vrea să fie mîntuit într-adevăr?

    RăspundețiȘtergere

  2. la întrebarea asta ar fi interesant să răspundă nişte fiinţe onirice, nu oamenii. poate şi ele vor sau nu vor să fie mântuite.
    să le-aşteptăm, aşadar; poate or să apară în spaţiul blogoniric, cine ştie :)

    RăspundețiȘtergere