Am intrat în ou ca-ntr-un dric veneţian
Se legăna lovindu-se când de plajă, când de pereţii pieptului
Nu ştiam dacă mă lăsasem afară sau dacă eram în căutarea mea
Prin degetele de la mâini treceau ţevi cu lapte
Visul meu avea faţa albă, arăta ca o stafie cu ochii limpezi
Am bătut într-o uşă de pene
Bufniţa roşie mi-a şoptit să mă trezesc cât mai repede
M-am rotit de câteva ori în caruselul din orbite, am ameţit de-a
binelea când
Mi-am dat seama că ceea ce mă ţinea acolo nu erau gratii, ci
propriile coaste
I-am strigat bufniţei să mă scoată
Râsul ei precum un val înspumat m-a ţintuit cu capul pe umeri
Era poziţia cea mai incomodă, a trebuit să stau
astfel până când s-a spart coaja
Din depărtare m-a ajuns un cântec de leagăn,
Un cuvânt
lacom ce vesteşte o reîntoarcere nesfârşită.
tablou: Alexey Ezhov
Splendide ultimele două versuri. Şi întreaga poezie, desigur.
RăspundețiȘtergere
RăspundețiȘtergere:)
(ultimele rânduri le-am luat de pe o partitură invizibilă, încerând să descifrez tonaltiatea cântecului de leagăn şi a reîntoarcerii. n-am găsit-o desluşit, cum era şi firesc, aşa că am făcut o transpoziţie în cuvinte :)