Vânturătorul

                                                                                                          

                                                          (poezie scrisă de domnul Mi.)

Veneam dintr-o parte a lumii unde realitatea

E albul de pe fusta unui derviş rotitor;

Visul meu avea un ochi iscoditor prin care mă urma,

Du-te acasă, îi strigam, dar ochiul desena în aer

Semnul drumului fără întoarcere;

Toamna stropea asfalul cu o respiraţie cleioasă,

Înaintam greu

Bocancii îmi rămâneau ca-ntr-o oglindă cu smoală.

/Mergeam

Şi gândurile îmi cădeau pe umeri precum o coadă de vulpe/

Aruncam în el cu lunete,

Îl abuream cu fumul unor piei arse,

Însă ochiul era în spatele meu

Cum o fereastră e deschisă mereu spre trecut;

Du-te acasă, îi strigam

N-ai ce să faci aici, sunt multe lucruri care nu există.

/Înaintam

Inimile călătorilor sclipeau ca florile de mină

Trupurile pâlpâiau nedesluşite şi transparente

Moartea îşi ţinea rochiţa în bătaia vântului/

Rătăceam printr-o pădure de cronofagi,
Umbra mea se-ascundea
În scorburile rotunjite de ciocuri învelite-n mătase;

Când am ieşit nu mă mai simţeam ameninţat de nicio prezenţă,

Doar o senzaţie stranie mă însoţea:

Că eu aş fi privirea

Că eu aş fi visul

Unui vânturător cu mânuşi de ortoped al timpului,

Prea obosit pentru a mă îndepărta.