O coadă de șarpe care ieșea la nesfârșit din pământ

După ce, la prima amintire din Târgu-Jiu, sabia lui Tudor Vladimirescu îmi sclipise pe tăișul dintre limbă și tăcere, urma să mergem în parcul din centru, acolo unde era trenulețul cu ultimul vagon mai subțire decât celelalte, împăunat cu un roșu bezmetic, pe care doar copiii cei mai curajoși îl atingeau, sărind, într-o combustie de culori și strigăte, un metru înapoi, în râsetele și aplauzele celorlalți copii. Eu nu m-am urcat în vagonul ăla niciodată, fiindcă mi se părea că e o fiară care nu numai că m-ar înghiți, dar m-ar reda lumii umflată ca un balon zburător, cu organele înfășurate în cabluri, o fetiță electrică ce nu ar mai fi putut să articuleze decât litere arse și prăjite, fără nicio legătură cu alfabetul realității. M-am așezat, ca de obicei, în cel de-al doilea vagon și am pornit pe traseul șerpuit și puțin înfricoșător, pe sub crengile de ginko biloba și pe lângă imensul aparat de vată pe băț. Aveam impresia că treceam prin plasa unei balene albe și dulci și că puteam să mânânc din ea oricât aș fi vrut, până ce pântecul meu ar fi devenit un rotocol din țesătură moale. Și apoi, când aș fi coborât din trenuleț, la picioarele mele s-ar fi întins un covor din aceleași fire delicate, pe care aș fi călcat încălțată cu pantofii mei de lac, strânși de bareta roșie. Lumina mirosea a vanilie cu scorțișoară, și toți pasagerii acelui tren miniatural inspirau, atât de adânc, nu numai aerul locurilor acelora neschimbate, ci și aerul unor așezări viitoare, pe care le străbăteam cu prezența noastră elfică, ruptă de mișcarea rectilinie a zilei.  

Apoi am plecat cu tata să privim râul de la capătul parcului. Jiul era glazurat alb-violet în timp ce razele apusului, ca niște picioroange antrenate la circ, patinau labirintic și caraghios.

- De ce nu înoată nimeni aici? am întrebat.

- O... Sunt multe povești înfricoșătoare. Nimeni din cei care-au intrat în apa lui n-a mai ieșit cu viață.

Aflasem nu demult cum se înecase un copil de la noi de la bloc. Avea doar câteva luni și stătea într-un coș cu un mâner mare și portocaliu pe bancheta din spate a mașinii. Părinții lui se întorceau cu el de la un vraci din Mătăsari, care încercase să le vindece copilul de friguri înțepându-l în umeri și în buric cu un ac de oțel, prin care trecea o sârmuliță veche și descântată. Pe podul de pe Jiu au făcut accident, iar coșulețul a sărit peste balustradă și a intrat, prin suprafața liniștită și înșelătoare a apei, până în străfundurile unei lumi din care mai avea să se întoarcă de multe ori. De atunci, o dată la câțiva ani, povesteau vecinii noștri de pe Aleea Plopilor, acolo unde era apartamentul nostru, din apele veștede se ridica ba un copil de vreo 2 ani, ba, peste câtva timp, un prichindel cu fața veselă de vreo 5 ani, ca apoi să fie văzut cu chipul adolescentin, păzind parcă peste domeniul lui acvatic și uitându-se indiferent la cei care încă nu simțiseră vertijurile nenăscute ale apelor.

- Noi am vrut să ne bălăcim odată în el, a continuat tata, dar când să ne aruncăm de aici de pe malul ăsta neîngrădit, unei fetițe care era cu noi i s-a desprins lănțișorul de la gât și i-a căzut, cu medalionul lui în formă de pește, în apă. Am văzut atunci o mână înșfăcând medalionul, o mână îmbătrânită, cu degete arcuite, de saxofonist. Ni s-a făcut așa frică, încât am luat-o la fugă și am sărit peste masa lui Brâncuși, împiedicându-ne de scaunele ei argintate.

La întoarcere, eu și tata ne-am oprit la Masa tăcerii. Pe atunci nu erau gardieni în jurul ei, și unii turiști chiar se așezau pe scaune și luau prânzul acolo. Eu nu am atins nici o bucățică de calcar, nu fiindcă ai mei mi-ar fi interzis, ci pentru că simțeam că ceva respiră acolo în sculpturile a căror rigiditate devenea, în crepusculul pal-roșiatic, pântecoasă; înăuntru era o vietate care încerca să iasă la suprafață, să pleznească prin membrana alb-argintie. Taică-miu își aprindea o țigară și privea stins spre Jiu. Iar eu nu mă mai săturam să respir odată cu clepsidrele din granule și cioburi înmărmurite. Fiecare dintre cele 12 scaune era diferit. Înconjuram masa și între ea și scaune îmi treceam mâna prin aerul poros, ca de animal domestic. Număram în gând până la 12 și unde se oprea numărătoarea, acolo încremeneam și eu. ”Ăsta e un scaun de copil”, îmi spuneam, ”pe ăsta nu poate sta decât o pasăre”, și tot așa, până se întuneca și nu mai vedeam decât lumina de la țigară și suprafața precum o lună cu obraz de aragonit a mesei și a scaunelor. Dacă insistam cu privirea prin întuneric, materia lor își desfăcea o pâlpâire stinsă, dar suficientă cât să poți vedea cumva în ele pe de-a-ntregul. Cei 12 pitici cu pălării aplatizate de circari își întindeau piciorușele și se roteau, schimbându-și locul. Nimeni nu putea bănui că, de fapt, ele nu mai sunt acolo unde fuseseră așezate și că, într-una dintre nopți, când copilul de câteva luni se înecase, Iuda și Iisus își schimbaseră locurile într-o rotire insesizabilă, pentru ca apoi tragedia să se petreacă din cauza unui milimetru de repoziționare. Lumea o luase razna, podurile se cutremuraseră în mirosul de fum apocaliptic; privirea celui care trece prin retina altuia poate determina răsturnarea universului într-o clipă. Dar Iisus își reluase locul și, din tărâmul de pe fundul celui mai periculos râu, întorcea sufletul copilului cu fața către tot ceea ce este pământesc, îl arăta ca o reabilitare a noastră, a tuturor, ca un „trailer” ambiguu al lumii de apoi.                                                              Pe urmă m-am oprit sub Poarta sărutului, care niciodată n-a avut pentru mine vreo însemnătate erotică. De fapt, n-am perceput-o ca fiind altfel decât Unul, un întreg, și nu două jumătăți îmbrățișate. Poate cei care-o percepeau înjumătățit se așezau sub tavanul ei și se sărutau. Dar pentru mine era un imens tunel răsucit, un mănunchi de trei coloane dintr-un templu interior, o parte din mine însămi, ceva care pur și simplu ieșise din oasele mele și alesese să dureze acolo. Oasele mele răsucite, pe care nu se așază nicio pasăre, niciun cântec - altul decât sunetul din toracele meu dăltuit atent. Era acolo un portal, iar îmbrățișarea nu era decât o cheie pe care trebuia s-o descifrezi, o ghicitoare despre doi, al cărei răspuns trebuia să-l găsești de unul singur.

De regulă, la Coloană nu mergeam în aceeași zi. Coloana avea un timp al ei special, întotdeauna ziua, sub soarele din tablă coclită de deasupra orășelului meu căptușit cu plase matlasate. În apropierea Coloanei era un aer dens, de respirații stratificate ale îmblânzitorilor de fiare; împletiturile și răsucirile stratosferice își lăsau în jos alpiniștii invizibili, care-ajungeau să coboare pe tulpina unei plante cosmice, pe înfășurarea microscopică a unei corzi de chitară, pe gâtul lung, cu multiple mere adamice, al unei ființe pe cât de fantastică, pe-atât de concretă și plină de mărturii ale unor eforturi de-a se înălța și de-a se cuprinde pe ea însăși în aceeași particulă de timp.

Dar atunci era pentru prima și ultima oară când ajungeam acolo noaptea. Coloana nu mi se arătase niciodată astfel, ca o coadă de șarpe care ieșea la nesfârșit din pământ, forfotitor și totemic, lucind argintiu în pupilele mele verzi-decolorate. Iar când tata și-a aprins țigara, coada nărăvașă s-a zbicit către fața lui și i-a retezat cilindrul alburiu cu o mișcare scurtă, de viperă-educatoare. Neștiind ce se întâmplă, taică-miu a înjurat năucit și a-nceput să se uite prin iarbă, fiindcă de acolo i se păruse că-i sărise ceva până în dreptul gurii. Dar eu văzusem coada ieșind o secundă din pământ, înfoindu-se ca o încheietură de centaur, și, cu un glas răgușit, imperceptibil, ne spusese fiecăruia un cuvânt care-avea să ne definească. Iar cuvântul ni se-ntindea nelămurit pe piele, ne ajungea apoi în jurul gâtului și ne mângâia ori ne strângea cu tandrețe și oroare. Eu nu știu dacă astea au fost viziuni sau doar cotloane psihice, magme umflate sub pelerina unei divinități vestitoare sau vise din lavița unui sculptor cu dalte profețitoare. Dar în seara aia îmi amintesc un cuvânt mângâindu-mi pielea de reptilă purpurie. Și acel cuvânt s-a auzit mai tare decât bătăile inimii unei sculpturi ce prinde viață. Era un cuvânt-pojghiță, ce-avea să se spargă și să mă lase să intru în lumea pe care-o căutam cu adevărat, lumea de sub toracele din firișoare de păpădie și fontă, lumea de sub mii de alte lumi cu pojghițele lor de gheață și carapace. Auzeam acel cuvânt în forma lui cea mai pură, de sunet. Era ceva ce  nu-mi aparținea și, totodată, ceva creat de mine. A crea înseamnă să găsești în obiecte o melodie care există înainte de facerea lumii. Eu tocmai auzisem un licăr de sunet care mă făcea să privesc într-o amintire și-o uitare bolborositoare din adânc.