Straia și grădina de zmeură

Când m-am născut, stră-stră-străbunica avea 145 de ani și o grădină de zmeură.  Locuia într-un spațiu cu striații de ceață, care noaptea se ridicau până la stelele cele mai apropiate, pentru a le strânge ca-ntr-o fașă de tifon și a le spune, într-un fel eteric, poveștile adunate de pe pământ.

Fiindcă-mi era greu s-o strig cu un ecou prelung de stră-uri, îi spuneam simplu Straia. Vara mă lua cu ea în grădină și începea să scoată tot felul de cufere alcătuite albăstrui și diamantic, cu rotocoale de praf în jurul lacătelor argintate, mai mari decât statura mea de lebădă pricăjită. Cuferele scoteau un zgomot straniu, o muzică vrăjită și un abur cu franjuri cristaline, albe în lumina soarelui de amiază. În fiecare cufăr, mi-a explicat Straia, stă o părticică de timp. Când îi vine cuiva timpul să moară, deschid cufărul ăsta            –   și-mi arăta către o cutie învelită-n borangic turcoaz, cea mai tăcută dintre toate. E tăcerea limpezimii adâncurilor, îmi arăta ea câtre lacătul crescut în rugii de zmeur, și mâna începea să-i tremure și mai tare, într-un parkinson săltăreț ca o șopârlă în casa regilor. Iar când îi vine cuiva timpul să se nască, uite, în cufărul ăsta e pregătită nașterea: cu spații moi și vălurite, cu dorințe-stafide în aluatul proaspăt de cozonac, cu amintiri dintr-o lume pe care urmează s-o desfășoare de-a lungul corpului ce va învăța, puțin câte puțin, tainele unui timp și-ale unui spațiu dominatoare, un corp-stăpân pe care-l va îmblânzi greu, cu broboane de fum auriu și metanii de ceară destrămată în cotloanele visului. Dar ce-i ăla un cotlon al visului? Am întrebat-o, iar ea mi-a spus atunci prima ei poveste:

În ținutul dintre oameni și visele lor, trăia un om ca o stafie zglobie, cu anotimpurile sub limbă și cu doar două cuvinte rostite – la începultul și la sfârșitul vieții. Iar între ele era o mare întindere de lumi și cuvinte, care mai de care mai rotunjite și mai sățioase. Și lumea știa despre această întindere că e a visului și că n-are nicio mare trebuință, dar omul stafiesc știa altceva: anume că visul e însăși viața adevărată, iar spațiile lui infinite nu sunt decât proiecțiile noastre în timp, făcându-ne deplini, rotocoale întregi unde se înnoadă prima noastră zi cu ultima.

Apoi Straia a deschis un lacăt și, printr-o ceață ca tâmâia de sfânta liturghie a bujorilor, am văzut cum începe să ardă în petale de foc; rugii deveniseră ruguri aprinse de zmeură, care purtau de-acum umbra unei femei ale cărei cozi împletite se roteau deasupra unui turn încolăcit, tras de sute de ființe închipuite, cu nume deslușite în caligrafia razelor stufoase ce acoperiseră pământul. ”Iată cotloanele visului”, am zis în gând, iar Straia, cu ultima suflare a strigat ”Ptiu, drace, val-vârtejul morții e un carusel pentru prichindei. Mi-am pregătit degeaba vătraiul sfințit în asfințitul lunii răscoapte.”

Dar poate nu era decât o capcană. Poate Straia avea totuși să-și folosească vătraiul la ieșirea pe una dintre porțile visului.