Animalul-comunism

 Când nea Anghel a venit să ia porcul bunicilor, eu eram ascunsă în pătulul plin cu porumbi. Mă bălăceam zilnic printre boabele tari, de struguri umpluți cu pietricele de forme regulate, struguri fără suc, doar cu o carne de piatră șlefuită. Înotam prin ei ca printr-o apă cu pești solidificați, și ceea ce-mi plăcea cel mai mult era că bazinul meu cu mărgele de oase galbene se mișca asemenea valurilor înghețate. Mă jucam ore în șir, pluteam printre obiectele mici care parcă încremeniseră la auzul dorinței cretine a unui om (și oare ce-ar putea fi acea dorință care distruge timpanul și îngheață scărița internă a unui duh dintr-o lampă subacvatică?). Stăteam până la brâu în apa rugoasă când nea Anghel urla de îi țâșneau mici fântâni înspumate din gura grotescă, iar ochii cenușii i se măreau într-un acces de turbare. Era cel mai înverșunat comunist din întreaga comună. Nimeni nu putea lua un strugure din propria vie fără ca el să știe, niciun țăran n-avea voie să crească păsări sau porci. Iar nouă, copiilor, ne arăta un semn înspăimântător, cu degetul plimbat de-a latul limbii lipite de bolta palatină imensă și vântătă. Nu suporta să facem gălăgie, amenințându-ne că ne taie limba, iar apoi scotea din buzunarul de la piep un câine minuscul și fără blană, cu urechile cât gămâlia acului și cu o voce ca un suspin de șoarece. Arătării miniaturale îi spuneam Comu. Despre el se zvonea că, atunci când primește o anumită comandă de la stăpânul lui, se face mare de tot și-l mușcă mortal pe cel asupra căruia e asmuțit. Chiar vecinul Urel mi-a povestit cum l-a văzut pe Comu înghițind un porc ”mare cât casa”.
În ziua aceea însemnată din '89, nea Anghel l-a scos pe Comu din buzunar și i-a zis ”Șo pe el”, arătându-l pe bunicul. L-a mușcat de picior pe tataie și l-a doborât, iar mie mi s-a părut, într-adevăr, cum se mărește nespus de mult acel câine hidos și cum îl acoperă cu umbra lui sângerie pe bunicul. După aceea, omul înspăimântător ne-a luat porcul și câteva orătănii, ducându-le în porbagajul Daciei lui. Însă când s-a întors și a vrut să intre în hambar, i-am strigat, ascunsă sub plauma din mii de pietre chihlimbarii: ”Arhanghelu e frumos ca soarele, anghelu e urât ca porcu”. Am auzit numaidecât o înjurătură, după care ”șo pe el, fi-i-ar pielea a naibii”, iar Comu a sărit în piscina mea cu boabe de rouă pietrificate, pierzându-se prin crăpăturile formate odată cu mișcările mele frenetice. Eu zbieram încontinuu și cuvintele mele se lipiseră parcă între ele de se mai auzea doar anghelarhaghel, anghelarhaghel, pe un ritm tenebros, ca un vers din limba fulgerelor de la miezul nopții. Și atunci am văzut o lumină neagră pe spatele lui nea Anghel și altă lumină albă ieșindu-i din gură, într-o flacără cu sute de brațe încolăcite. A căzut pe spate, lovindu-se cu capul de portița de nuiele decojite și fier forjat. Se făcuse un gol în pământ, în el vedeam o apă în care înotau animalele noastre luate cu forța în ultimii ani, îl revedeam pe Teleu, porcușorul care știa să cânte notele do, re, mi, o vedeam pe găina Țiți și pe curcanul cu brățări împărătești, o recunoșteam pe Vioreana, vaca noastră albă ca laptele praf, stearpă și ținută doar pentru strălucirea ei profețitoare. Și deodată tataie a zis ”ia uite, bă, fâșii de comunism în groapa asta căscată în vintrele lumii”. Erau, de-a dreptul, piei jupuite după animalul-comunism, piei care se transformau în tot ceea ce luase el vreodată de la noi. Pe urmă am văzut în groapă vertijuri de sânge și cuvinte cu mâini și picioare și voci aspre, pe paturi reci de închisori, sfinți contorsionați în icoane, care ne priveau pe furiș cu câte un ochi sălbatic și înspăimântat, măruntaiele unei păsări de jar ce prindea contur și se ridica ușor, toate trecând pe ecranul adânc al acelei gropi, ca-ntr-un film unde la sfârșit actorii se ridică după ce au fost împușcați și încearcă să ne arate că în realitate ei sunt vindecați de spaime și orori. Am văzut atunci, după defilarea obiectelor  și ființelor familiare, o groapă în oglindă deschisă în ceruri, un ochi de apă șlefuit prin care ni se arăta o altă lume, necunoscută nouă, cu tot felul de cabluri însuflețite, cu fețe conectate la o rețea de vene independente și mobile, cu aripi minuscule traversate de dungi sângerii și săltărețe, o lume argintie, metalică, zgomotoasă și abundentă, în firidele căreia stăteau mii de copii îmbrăcați în scutece colorate și înconjurați de coșuri pline cu fructe exotice și ciocolate învelite într-un staniol cu sclipiri hipnotice.
Când nea Anghle a tras în sfârșit aer în piept, cu un zgomot de iepure prins în sârmă ghimpată, groapa oglindită în cer s-a închis. Înțeleseseră cu toții că nimic nu durează la nesfârșit, că mai târziu lucrurile vor fi altele, iar groapa de lângă hambar voia să-l înghită pe Anghel cu totul. Numai că bunicul l-a apucat de mâna stângă, pentru că așa era el, număra oamenii în mila pe care i-o provocau. Dar nici groapa nu se lăsa ușor convinsă că nu trebuie să înghită un om atât de rău, și începea să aspire înăuntrul ei frunzele și boabele aurii și țiglele ciobite și câinele oribil Comu până când îi smulse cealaltă mână lui Anghel. ”Uite, Nesrin, că nu mai are comunismul nicio putere”, i-a spus tataie bunicii. ” Dar ce ce îmi spui Nesrin în toiul zilei?”, s-a mirat ea, deoarece bunicul o striga întotdeauna, de-a lungul zilei, Igbal. ”Pentru că acum e noaptea cea mai neagră pentru regimu’ ăsta afurisit”.
Nea Anghel abia s-a ridicat și, sleit, a ieșit pe poartă, pentru prima oară, cu mâinile goale, ba chiar și fără una dintre ele.
”Și cealaltă mână la ce îi mai e de folos?” am întrebat eu, mai mult intuind ca printr-o perdea de ceață decât înțelegând ceea ce se întâmpla cu adevărat. ”Io cred că un timp tot o să-și mai întindă brațul să mai cotrobăie cu el prin lume”, a răspuns bunicul gânditor, dar mai bucuros ca oricând.