Psalmul 118 în versuri

 

Fericiți cei ce umblă în lumina vindecată,
Fericiți cei ce păzesc poruncile din strana soarelui. Curată
E inima lor. Unde râuri sălbatice dogorăsc,
Cei ce lucrează fărădelegea se-adăpostesc.
Tu ai adus fâșiile cerului și ziduri din ele ai făcut.
O, de-aș putea aduna cuferele cu litere de început.
Atunci nu mă voi rușina. Îndreptările Tale le voi păzi.
Printre copitele prăvălite ale nopții nu mă părăsi.
Tinerețea nu se clatină în versurile pe care le scrii în nisip.
Să nu-nchizi verdele din adar până ce nu mă voi fi odihnit.
În locul pietrelor vii
Am pus sfatul Tău. În palmele mele aburi de smirnă vei găsi.
Mărturiile Lui – dalii cu muguri de criolit;
În desfătare lor cât în toată bogăția am venit.
Poruncile nu le voi uita.
Leacuri în ropot de mehali așază în calea mea.
Ochii mei deschide-i să văd fluturele de purpurit
Din cerul, percum pântecele unei gravide, coborând în asfințit.
Străin sunt aici. De mine să nu te ascunzi.
În solii fulgerate de lanțuri patimile să le scufunzi.
Mândria ai întins-o pe norii plumburii,
Capetele ei de marmură se vor sfărâma când vei veni.
Ia de la mine cursele lui Nabal,
Că faptele Tale le-am vestit cu lire făurite în cortul lui Iubal.
Când m-au ocărât căpeteniile (și Saul, și Avenir),
Gândul la dreptatea Ta l-am păstrat cu nestematele în Ofir.
De pulberea reavănă firea mea s-a lipit,
De odăjdiile roșiatice va fi despărțit.
Rugăciunea ascult-o; nimic din ce-i al meu n-am tăinuit.
În albia zăvorâtă dă-mi pricepere; clopotele vorbesc în vântul stârnit.
Ca-ntr-o piele de șarpe am stat în supărare.
Întăreşte-mă în privegherile Tale.
Frânghii putrezite, atârnate de altă secundă,
În talazul spicelor, săgeata șuieră și asudă.
Zbor de pasăre am ales. În vârtej l-am văzut pe celălalt.
De arcanele dimineții nu m-am îndepărtat.
Lipit am stat de lotusul înflorind;
Cămașa albă ai pus-o sub ochii mei când am fost pregătit.
Înțelepciune tămâiază peste cântecul de leagăn până la sunetul de harpă scorojită:
Cercetează, făptură, să ieși din zarea de ceață încâlcită.
Străjuit de alămuri am dorit să plec în călătorie.
Ferește-mă, Doamne, de lăcomie.
De șuierul furtunii prăvălite peste caravană,
De cursele din care poate ieși ghepardul să-mi fie teamă.
Înlătură ocara, că bune sunt judecățile Tale.
În loc de sarea-ngălbenită îmbracă-mă în zale.
Dă-mi iubirea pentru cel necunoscut,
Pe vârful degetelor alb presărând.
Spre câmpiile sterpe am s-arunc
Cuvântul meu. Din pânze sfâșiate scoate adevărul ca un prunc.
Două cochilii peste marea Ta de săbii, și eu le voi păzi.
Să spun despre Tine împăraților nu mă voi feri.
În turnurile preaînalte am stat;
Cu mâinile ca un fulger, zidurile le-am ridicat.
În somnul domol, cu solzi cruciși, nu mă lăsa,
Din malul cu spini de gheață ia-mă în paza Ta.
Mândrii aleargă în pene de vultur, dar eu n-am părăsit
Suflarea din piatra-nstelată, Doamne, și m-ai milostivit.
Mirese-n jurul focului stins erau lângă mine și mă mâhneam;
Cântări erau îndreptările Tale-n locu-n care pribegeam.
Numele sfânt noaptea l-am strigat;
Prin bolta-mbuibată n-am mers și partea mea Te-ai arătat.
Din rugii în spuma luminii brațele le-am ridicat.
Pleoapele în culcușul mărturisirii, un ochi tăiat
Din calea răpitoare și m-ai tămăduit;
Gata am fost și piaptănul din pragul serii l-am păzit.
Când funiile trăgând liturghii mlăștinoase m-au înfășurat,
Legea Ta n-am lăsat-o și-n miezul nopții m-am ridicat.
Frații mergând pe vârfuri oglinda din oscioare
N-au s-o ocolească și n-au s-o doboare.
Roada violoncerului: luna ploilor de argint
Peste mine – așa cum ai făgăduit.
Trei pelerini să urce zidul cărnii. Unul încins cu un molatic curcubeu,
Altul adunând șiraguri de pietre, iar al treilea cu gură-nțeleaptă de leu.
Înainte de-a mă smeri am greșit,
Pentru aceasta cuvântul Tău am păzit.
În leagăn de nou-născut, în vâlvătaia lebedelor să mă ascunzi
De cei ce îndărătul pielii de bivol sunt flămânzi.
Ca laptele inima lor s-a închegat,
Iar eu cu legea Ta m-am desfătat.
În stern ore de spini au crescut,
Stropii de rouă le-au frânt.
Legea gurii Tale
Vindecând tânguirea înăbușitoare.
Peste vocile apelor m-ai pus;
Cercetează-mă și voi învăța poruncile de sus.
Cei ce se tem de Tine în preajma mea vor veni,
Vom scrie psalmi pe frunze de eucalipt și ne vom veseli.
Flori înghețate au năpădit
Sângele meu, dar în adevăr m-ai smerit.
Scarabeul făcând astrele să răsară,
În vis a adus numele meu și l-a făcut să nu piară.
Hăituitorii scuipând secundele oarbe
Se vor rușina, iar drepții din sunetul ninsorii își fac salbe.
Nu e răgaz când aripile m-acoperă sticlind;
În cuvântul Tău am nădăjduit.
Ochii, sfârșiți în Scriptură, zicând: ”Când mă vei alina?”
Sunt ca un burduf de piele-n brumă, dar îndreptările nu le voi uita.
Câte sunt zilele omului? Când mă vei lua din forfota neînchinată?
Gurile mlaștinilor le-am auzit deodată.
Deșertăciuni
Care îmi fură chipul am auzit, tăciuni
Sfâșiind drumul. Dar nu sunt ca legea dumnezeiască.
Porunca pe care-o urmez, trandafir din grădina-mpărătească
Afundat în sânge;
Din cursă scoate piciorul meu. Arcurile lor nu mă vor ajunge.
Din pumnii calzi ai celui ce străbate
Nemărginirea, dă-mi, pentru mila Ta, trezirea după noapte.
De popoarele îngerilor cuvântul e păzit,
În neamul dinainte de urma Ta descătușată și-n cel de după a venit.
Ai făurit pământul, și rămâne,
Ziua ai luat-o din malul neguros, Ție ți se supune.
Copitele cailor m-ar fi spulberat
Dacă în gând stavila infinitului n-aș fi păstrat.
Pielea soioasă am trecut-o prin iazul ce vorbește
Graiul fără nume. În îndreptările Tale mă mântuiește.
În giulgiul zădărniciei să mă vadă au vrut,
Dar rodul preamărindu-Te l-am cunoscut.
Oricărui lucru desăvârșit i-am văzut sfârșitul
Numai porunca sfântă n-are hotar. Nimicul
Nu și-a lăsat solzii în carnea mea. De hățișurile lui m-am ferit,
Peste vrăjmașii mei m-ai înțelepțit.
Mai mult decât învățătorii am înțeles, mai mult decât bătrânii am priceput,
Poruncile Domnului nu le-am urât.
Ghepazii orbi nu i-am lăsat
Să meargă-nainte. Te-am urmat.
Stele dulci pe cerul gurii mele, mai mult
Ca mierea e dumnezeiescul cuvânt.
Șoaptele ce decojesc taina le-am înțeles,
Roadele lor au căzut printre așchii de sticlă și le-am cules.
Lângă păsările cu cioc de aur am stat.
În blândețea lor învie-mă. Darul de bunăvoie în câmpuri cu lăcrămioare l-am semănat.
În cursa păcătoșilor nu m-am prins. Din craniul de roze inima s-a-mpărtășit,
În cumpănă se-apleacă pentru cel ce va fi răsplătit.
Am ascultat de lotusul înflorind sub coaste
Când m-au încercuit jivinele îndârjie în oaste:
Odgoane trăgând țărmul însorit
Când vocea Ta a poruncit.
În giulgiuri dorm cei ce răuvoitori s-au făcut.
Țintuiește cărnurile mele cu frica de Tine, că de judecăţile Tale m-am temut.
Flori tămâioase-nfășurate
Pe degete; în gura mea dreptate;
În luntrea albastră, ferit de peștii cu coarne de oțel.
Ochii mei s-au sleit fără El.
Pe hambarele iernii, mila Domnului privighetorile o vor cânta.
Robul Tău sunt eu și voi ajunge la mărturia Ta.
Vremea e să s-aștepte îngerii în valea sângerie și-n talaz.
Porunca Ta sclipind mai mult ca lancea din aur și topaz.
Spre ea, timp neamânat,
De calea putrezită am scăpat.
Trâmbițe pe-acoperișul luminii pentru cei ce pot vedea.
Pruncii s-au înțelepțit. Duhul vindecării chemat de gura mea.
Ieșind din mine, mă rog pentru milostivire.
Corăbierii i-ai ales să nu mă ducă la pieire.
Ia-mă de sub povara frânghiilor de jar,
Arată-mi chipul Tău când norii de pânză se-apropie de mal.
Plânsul pe pieptul de piatră,
Prin țesătura lui, vulturul ne dezleagă.
Cuvântul dumnezeiesc lunecă lămurit în foc.
Tânăr sunt eu şi defăimat, dar îndreptările Tale nu le-am uitat. În loc
Ziua a stat ca un pumn cu semințe de leac.
Legea Ta - adevărul; dreptatea Ta e dreptate în veac.
Din mine-au mâncat
Colții sticloși, dar în amurg deasupra lor m-ai ridicat.
Înţelepţeşte-mă şi voi fi viu.
Auzi-mă, Doamne, pribeag spre insula ferecată nu vreau să fiu.
Al legilor Tale ochii se fac păzitori;
Rugăciunea am început-o în zori
Și mai devreme,
În miezul nopții când judecata Ta se-aprinde-n semne.
Pe clopotul întors, brațul meu frânt;
Scoate-mă Tu deasupra ceasului fumegând.
Dihănii m-au înconjurat,
Dar Tu ai spus: ”Dumnezeu ce se apropie sunt Eu, și nu Cel ce s-a-ndepărtat”.
De peste veghea Tronurilor până la șiragul de migdale,
Toate sunt lucrurile Tale.
Smerenia am întins-o ca un cort. Singur nu mă lăsa
Departe e mântuirea Ta,
De scorbura neînchinată.
Zeci de smochini lângă izvorul Iordanului se-arată.
În câmpuri uscate mă-mbie. Pentru ei
Mă topeam. Din iubirea viclenită scoate-mă când o să vrei.
În stăpânirea veșnică, muguri și flori de agat
De la zgomotul rădăcinilor până la ochiul spălat
Cu flăcări. Nu m-am temut de fălcile șerpești,
Ci de legile Tale. De tot ce grăiești
Mă bucur ca unul ce-a dat
De pradă-ndestulată. Lăcustele cu picioare de plumb le-am alungat.
De șapte ori pe zi pentru judecățile Tale Te-am preamărit.
Fericiți cei ce-au prins săgețile fierbinți și nu s-au smintit.
Pentru calea mea n-am rămas în muțenie.
Când se-arată a heruvimilor căpetenie,
Trimite-mi, Doamne, înțelepciune;
Până la Tine să ajungă întreita rugăciune.
Buzele te laudă, limba mea rostogolind sunete de miere.
Ridică-mă din patul clocotind în tăcere.
Am tânjit după mântuirea Ta.
Viu va fi fratele meu geamăn, peste lanul de tăciuni îl vei ajuta.
Inima ca o oaie pierdută a rătăcit;
Caută spre robul Tău, că poruncile nu le-am înnegrit.