Despre locuitorii celei de-a treia ierarhii

  A fi situat mai aproape de adevăr înseamnă a fi pe calea cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii de Dumnezeu; dialogul cu îngerul păzitor poate fi mijlocitor, iar semnele lui ar putea fi vechiul alfabet în care s-au înţeles, la început, oamenii şi îngerii. Imposibilitatea acestei legături, ne asigură maeștrii pustiei, este doar o încruntare sceptică. Mai mult decât încercarea de recuperare a omului, se află în noi reminiscenţa unei lumi dispărute. Dispariţia nu trebuie privită în sensul neantizării, ci în sensul ascunderii, al unei părți învăluite, nerevelate, inaccesibile omului care nu pleacă în căutarea Sinelui.
Printre tramele angelologice, comunicarea cea mai accesibilă este, probabil, aceea cu cu îngerul păzitor. O modalitate subtilă de dialogare se poate realiza și prin intermediul conştiinţei - instanţă mai profundă decât noi, care ştie mai multe lucruri despre apropierea binelui şi îndepărtarea de rău, împărtășindu-ne din această cunoaştere și avertizându-ne că am greşit sau că nu e un gând înţelept cel pe care vrem să-l concretizăm (felurile prin care suntem legaţi la un spaţiu precognitiv sunt multiple). Conştiinţa ar putea astfel să fie, uneori, vocea îngerului nostru păzitor, fiindu-ne cel mai aproape şi vorbindu-ne ca o soră mai mare care a depăşit deja toate experienţele pe care le parcurgem.
Sora înţeleaptă ne avertizează, dar nu ne ia libertatea de-a alege. Ea ne arată o poză neclară şi nu ne obligă să luăm de bună realitatea din interiorul fotografiei.
 

Când însă „dialogul” e mijlocit de suflet, cuvintele sunt înlocuite de un limbaj distorsionat, tainic, intraductibil şi de multe ori imperceptibil. Pentru acest limbaj trebuie să fii nu numai un bun receptor, dar şi poliglot în spațiul limbilor interioare. E nevoie ca deschiderea, receptivitatea, să fie însoţită de capacitatea de-a înţelege, de-a descifra mesajul transmis. Iar acest fel de cunoaştere presupune o iniţiere spirituală unde receptivitatea e de abia prima poartă pe care tebuie să o deschidem.

Îngerul, când vrea să ne transmită un mesaj, o face mai degrabă prin intermediul simţurilor, fiindcă altă modalitate, directă, ar fi pentru noi năucitoare. Cel care primeşte astfel de mesaje nu e neapărat un ales;i toţi oamenii primesc semne angelice, dar puţini le aud, le recunosc.

Limba care mijloceşte dialogul dintre om şi îngerul lui e o decodificare spirituală, o limbă duhovnicească. Limba duhului e nevoie s-o învăţăm, semnul lui spiritual e necesar să-l dezvelim. În funcţie de sinele mundan al fiecăruia, oamenilor li se „aplică” diferite feluri de intermedieri, de limbaje. Oricum ar alege trimisul lui Dumnezeu să ne „vorbească”, fiecăruia dintre noi îi vorbeşte „pe limba lui”. Dar această limbă proprie, paradoxal, ne e străină, este lucrul cu care nu ne-am deprins din naştere şi pe care nu l-am dobândit prin formarea intelectuală. Limba proprie este atât de greu de învăţat, încât e necesar să uiţi toate celelalte limbi pe care le ştii, să uiţi toate lucrurile pe care le-ai învăţat de-a lungul timpului, să uiţi de tine într-o ultimă instanţă, pentru întâlnirea cu această primă călăuză interioară, în egală măsură călăuză şi descifratoare a mesajului personal definitor. Efortul de concentrare este unul maxim şi fără niciun fel de indulgenţe lumeşti, fără sentimentul de autocompătimire şi fără interpretarea  dublă a spiritualului şi a pământescului. Este rugăciunea noastră cea mai intimă, când nu ne mai gândim la nimic altceva, când rupem cu lumea şi cu noi, când ne găsim singuri pentru a-L regăsi pe Dumnezeu. Îngerul intermediază pentru noi, el ne arată o cale pe care altfel  n-am vedea-o, el ne spune nişte cuvinte pe care în alt mod nu le-am auzi. Dar receptivitatea şi pregătirea noastră trebuie să preîntâmpine „dialogul”, întâlnirea. Şi ştim din confesiunile Sfinţilor Părinţi că e nevoie de o pregătire temeinică pentru o astfel de întâlnire. Altfel mesajul ori nu ajunge, ori ajunge distorsionat, ceea ce e cum nu se poate mai rău. Şi, să găsim o denumire propice pentru starea de care vorbim, când întâlnirea e realizată, omul devine îndumnezeit şi „îngerit”.

La o primă vedere, nu e nicio legătură între fiinţa luminoasă angelică şi gerul năprasnic din "în ger". Însă rezistenţa, „nealterarea” îngerului pot fi subliniate și prin constituţia „de gheaţă”, prin aura îngheţată care protejează fiinţa angelică de căldura lumească a omului, de patosul şi fierbinţeala patimilor; totodată, nu rămâne rece în faţa lui Dumnezeu, fiindcă Lumina Lui dizolvă această peliculă de gheaţă a îngerului. Aşadar, de gheaţă în preajma omului şi învăluit în căldura faţă de Dumnezeu.

Poate că în ger ar fi indicat să ne clădim şi noi căutările, şi nu în patos şi-n exasperarea nelucidă a afectelor. Să stăm în ger, dar fără să simţim ameninţarea împietririi, adică să fim într-o continuă mişcare, într-o permanentă gimnastică a minţii şi a sufletului. Să ne înfrigurăm de cele pământeşti, fără a rămâne de gheaţă la cele divine. Este gerul prin care trecem pentru a ajunge la căldura mocnitoare şi îndestulătoare. Răceala îngerului este pe măsura fierbinţelii pasiunilor şi viciilor noastre. Iar o „limbă îngerească” ar fi epurată de afecte şi părtiniri şi ar rămâne doar un strat esenţial, de netăgăduit, un mesaj clar, evident, asupra căruia nu ne-am mai îndoi. Dar drumul este atât de lung, iar lungimea aceasta este supradimensionată de însăşi îndoiala începutului. Mulţi dintre noi nici nu credem în utilitatea unui astfel de traseu, nici în vreun measaj sau vreun mesager. Asta nu face ca drumul să dispară, şi doar să fie nevăzut. Şi nevăzut e mai bine să fie pentru ei. Cât despre cei care-au pornit-o deja pe pe el, l-au văzut cu mult înainte de-a se apropia. Ceva din interiorul lor le-a vorbit despre un asemenea parcurs, iar ei s-au lăsat călăuziţi de ceva nevăzut. Frumuseţea evidenţei de pe urmă  stă-n invizibilitatea pe care-o creditează căutătorii. Ei operează numai cu lucruri nevăzute, neauzite; totul este un tărâm imaginat, pentru unii doar o derivare fantastică, pentru alţii, acei căutători de care vorbim, un destin real, viu, neîncremenit şi neobosit. Fiindcă cine oboseşte în întâmpinarea splendorii? Cine nu o aşteaptă cu sufletul la gură, rostind într-o limbă neştiută de alţii, o limbă a duhului, a îngerului? Asemenea frumuseţi sunt cunoscute înainte de a fi văzute, căci asta e ideea credinţei, acesta e paharul plin cu limpezimea apelor atât de cristaline, încât, de la distanţă, paharul poate părea gol. În momentul în care se înstăpâneşte îndoiala, iar sufletul devine prada ei cea mai uşoară, numai bună pentru a fi devorată, limpezimea providenţială este pentru noi invizibilă. Iubirea Lui e atât de clară, încât strălucirea ei nu poate fi percepută de ochii noştri decât ca invizibilă. Dar, pentru cei care au pornit în căutarea Lui, e vorba de un invizibil real, viu, nu de o imagerie mobilă a minţii noastre, un dinamism ingenios al fanteziei, învestind inexistentul cu materialitate, fără niciun fundament real. 

E vorba despre o claritate bifrontală: atunci când un ochi vede vizibilul, iar celălalt, invizibilul. Un ochi din interiorul nostru poate vedea acest Invizibil bun. Şi tot interioritatea noastră conţine şi urechea „traducătoare” a limbii în care ne vorbesc Invizibilul şi Inaudibilul. Marea muţenie e, de fapt, limba interioară, pe care avem capacitatea s-o dezmorţim. Marea muţenie e felul nostru încă nepregătit de-a auzi Inaudibilul. În faţa muzicii Lui extraordinare suntem surzi. O astfel de surzenie muzicală există la destui oameni. E o expresie folosită pentru incapacitatea de-a distinge înălţimi muzicale. Astfel, când eşti surd muzical, pierzi toată frumuseţea muzicii, chiar dacă, fiziologic, funcţia ta de auz e nealterată. Exact cum se spune în Biblie, ai ochi, dar nu vezi, ai urechi, dar nu auzi. La fel e şi în cazul muzicii divine. Ea e transmisă universal, dar numai cei care au urechi de auzit se vor bucura de ea. Deci muţenia divină e rezultatul surzeniei noastre. Câteodată ne mirăm că Dumnezeu rămâne mut atunci când Îl strigăm, dar e de datoria noastră să ne gândim că ne-am scufundat în muţenie atunci când Dumnezeu ne-a chemat, ne-a vorbit. Alteori suntem chemaţi chiar în momentul urletului nostru dezlănţuit, din cauza căruia nu mai auzim nicio chemare. A striga, a reproşa tot timpul, a-ţi face un obicei din a învinovăţi instanţa divină pentru destinul tău confuz e, de fapt, o formă de surzenie. Strigătul exasperat şi continuu acoperă orice formă de dialog, răzvrătirea ia locul căutării de sine, drumul care ar trebui urmat e-nlocuit de o tulbure adâncime a pierzaniei, prin care nu mai poţi înainta. Iar când te afli sub apă degeaba strigi, fiindcă nu vei mai auzi niciun răspuns din afară. Deci fie că strigătul răzvrătit este de la suprafaţa propriei insule individuale, caz în care poate acoperi cuvântul divin, fie că este subacvatic, moment în care se anihilează acapararea oricărui sunet, demersul nostru este zadarnic.

Ritmicitatea vieţii spirituale stă în dialogul întreţinut, în calmul parcursului, în nesingurătatea noastră permanentă, şi nu în exasperare, reproş, urlet, însingurare. Această ultimă cale este sincopată, aritmică şi, în final, fracturată iremediabil. Adâncimile nefireşti sunt de multe ori strigătul final. Iar rezultatul acesta e o funcţionalitate a instabilităţii noastre, şi nu o predestinare. Mă feresc să creditez predestinarea în sensul răspândit, uzat. În locul cuvântului „predestinare” aşez mai degrabă cuvântul „preduhstinare”. Adică nu Dumnezeu ne construieşte parcursul, în mod imuabil, ci noi I-l construim. Prin alegerile noastre, îl condiţionăm pe Duh să ne ducă în Împărăţia lui Dumnezeu sau în Întuneric. Îi facem program, îi scriem agenda lui Dumnezeu. Noi, prin opţiunile noastre, îl „predestinăm” pe Dumnezeu. Până încheiem seria alegerilor, El nu ştie ce are de făcut. Fireşte că El poate să intervină în viaţa oricui. Dar şi noi putem interveni în viaţa Lui, surprinzându-L plăcut sau neplăcut. Două astfel de episoade scripturare care confirmă cele spuse mai sus sunt povestirea despre profeţia lui Iona şi cetatea Ninive (după ce vestise că "încă trei zile şi Ninive va fi distrusă", Dumnezeu se răzgândeşte) și povestirea despre iertarea lui Ahab:
„Era un împărat, Ahab. Om drept şi acesta, după cum mărturiseşte Scriptura. Dar mânat de Izabela, femeia lui, a împărăţit rău. Ahab a poftit via unui oarecare Nabot israeliteanul şi a trimis la el zicând: <<Dă-mi via ta, că o poftesc, şi-ţi dau pe ea sau bani, sau alt loc în schimb>>. Nabot i-a zis: <<Să nu mi se întâmple să-ţi vând moştenirea părinţilor mei>>. Ahab poftea mai departe via, dar nu voia să-l silească. Din pricina asta a căzut Ahab în mare tristeţe. Izabela, femeie neruşinată şi fără scrupule, necurată şi blestemată, a venit la el şi i-a spus: <<Pentru ce eşti trist şi nu mănânci? Scoală şi mănâncă! Te voi face eu să moşteneşti via lui Nabot israeliteanul!>>. Şi a scris o scrisoare, ca din partea împăratului, către bătrâni, în care spunea: <<Rânduiţi post şi puneţi bărbaţi mincinoşi împotriva lui Nabot, care să dea mărturie că Nabot a hulit pe Dumnezeu şi pe împărat>>(III Regi 21, 1-10). O, post plin de cumplită fărădelege! A rânduit post ca să săvârşească ucidere!
- Şi ce s-a întâmplat?
- Nabot a fost lovit cu pietre şi a murit. Izabela, când a auzit, i-a spus lui Ahab: <<Scoală-te, să moştenim via, că a murit Nabot>>. Ahab la început s-a întristat, dar mai pe urmă s-a dus şi a luat în stăpânire via. Dumnezeu l-a trimis la Ahab pe Ilie proorocul. <<Du-te, i-a spus Dumnezeu, şi spune-i lui Ahab: <<Pentru că ai ucis şi ai moştenit, se va vărsa sângele tău şi câinii vor linge sângele tău şi desfrânatele se vor spăla în sângele tău>> (III Regi 21, 19). Mânia e dumnezeiască, sentinţa pronunţată, osânda, ca şi împlinită.
Şi uită-te unde-l trimite Dumnezeu pe Ilie! La via luată de la Nabot (III Regi 21, 19). Unde s-a săvârşit nelegiuirea, acolo şi pedeapsa.
- Şi ce a spus Ahab?
- Când Ahab l-a văzut pe Ilie, i-a spus: <<M-a găsit duşmanul meu!>> (III Regi 21, 20), în loc de: <<M-ai găsit vinovat că am păcătuit! Acum ai pricină să mă ataci!>>. <<M-a găsit duşmanul meu!>>. Mereu îl mustrase Ilie pe Ahab; acum, ştiind că a păcătuit, i-a spus: <<Mereu m-ai mustrat! Dar acum pe bună dreptate mă ataci!>>. Ştia că păcătuise. Şi Ilie îi citeşte cu voce tare hotărârea lui Dumnezeu: <<Acestea zice Domnul, îi spune Ilie, pentru că ai ucis şi ai moştenit şi ai vărsat sânge de bărbat drept, tot aşa se va vărsa sângele tău şi câinii îl vor linge şi desfrânatele se vor spăla în sângele tău>>. La auzul acestor cuvinte, Ahab s-a întristat şi a plâns pentru păcatul lui. Şi-a recunoscut păcatul şi a şters sentinţa pronunţată de Dumnezeu împotriva lui. Dar Dumnezeu l-a lămurit mai întâi pe Ilie pentru ce a schimbat sentinţa, ca să nu pară profetul mincinos şi să păţească ce-a păţit Iona. Că la fel s-a întâmplat şi lui Iona. Dumnezeu i-a spus: <<Du-te, predică în cetatea Ninive în care locuiesc o sută douăzeci de mii de oameni, fără femei şi copii, şi spune-le: <<Încă trei zile şi Ninive va fi distrusă>> (Iona 3,4). Dar Iona n-a vrut să plece, că ştia iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
- Şi ce-a făcut?
- A luat-o la fugă! Că îşi spunea: <<Eu, Doamne, am să mă duc să le predic; Tu însă ai să Te întorci, pentru că eşti iubitor de oameni, iar eu am să fiu ucis ca profet mincinos>>. Marea l-a primit pe Iona, dar nu l-a ascuns, ci l-a dat înapoi pământului şi l-a adus iarăşi sănătos şi teafăr în Ninive; marea l-a apărat ca un prieten care-şi apără prietenul. <<S-a coborât Iona să fugă, spune Scriptura, şi a găsit o corabie care mergea la Tarsis; a plătit drumul şi s-a suit în ea>> (Iona l, 3). Unde fugi, Iona? Te duci în alt pământ? Dar <<al Domnului este pământul şi plinirea Lui>>(Ps. 23, 1). Sau în mare? Dar nu ştii că <<a Lui este marea şi că El a făcut-o>>? (Ps. 94, 5). Sau în cer? Dar n-ai auzit pe David spunând: <<Voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale>> (Ps. 8, 3)? Totuşi, stăpânit de frică, lui Iona i se părea că fuge; dar nu-i cu putinţă să fugi de Dumnezeu. Şi aşa, după ce marea l-a dat înapoi şi a venit în Ninive, a predicat spunând: <<Încă trei zile şi Ninive va fi distrusă>>. Şi ca să vezi că asta avea Iona în minte când a luat-o la fugă, anume că lui Dumnezeu, fiind iubitor de oameni, îi va părea rău de răul ce-l grăise despre niniviteni şi că el are să fie socotit profet mincinos, o arată Iona însuşi. După ce a predicat în Ninive, a ieşit din oraş şi se uita să vadă ce are să se întâmple; când a văzut că au trecut trei zile şi ameninţarea lui nu s-a înfăptuit, atunci a gândit ce gândise mai înainte şi a spus: <<Oare, nu sunt acestea cuvintele pe care le spuneam eu, că Dumnezeu este milostiv şi îndelung răbdător şi-I pare rău de răutăţile oamenilor?>>. Deci, ca să nu păţească Ilie ce păţise Iona, Dumnezeu îi spune lui Ilie pricina pentru care l-a iertat pe Ahab.
- Ce-i spune Dumnezeu lui Ilie?  
- <<Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de trist a plecat din faţa Mea? Nu voi face după răutatea lui!>> (III Regi 21, 29). Vai, Stăpânul se face avocatul robului! Dumnezeu îşi justifică înaintea unui om purtarea Lui faţă de alt om! <<Să nu socoteşti, i-a spus Dumnezeu lui Ilie, că fără temei l-am iertat! Nu! Şi-a schimbat purtarea. De aceea Mi-am schimbat şi Eu mânia. Mi-am potolit-o. Nici tu să nu te socoteşti un profet mincinos! Ai grăit adevărul. Dacă Ahab nu-şi schimba purtarea, avea să sufere sentinţa. Dar el şi-a schimbat purtarea şi Mi-am potolit şi Eu mânia>>. Şi a zis Dumnezeu către Ilie: <<Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de îndurerat a plecat? Nu voi face după mânia Mea>>. Ai văzut că plânsul şterge păcatele?” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, editura Institutului Biblic şi de Misiune al bisericii Ortodoxe Române, 2005)



Îngerul e duhovnicul nostru cel mai intim, duhovnicul îngerului e Sfântul Duh, iar duhovnicul Duhului e Înţelepciunea. Ea e marea duhovnică a cerurilor de deasupra cerului, a lumilor invizibile. Ea ne însufleţeşte în cunoaşterea limbii interioare. De aceea în multe rugăciuni cerem înţelepciune, vrem ca Dumnezeu să ne înţelepţească, fiindcă fără înţelepciunea spirituală suntem doar nişte pământuri nesfârşite fără roade, înălţimi şi profunzimi. Şi, de asemenea, fără sărăcia spiritului nu putem primi această înţelepciune.