Cerul mijlociu, călăuza absentă şi dispariţia

Locuitorii tărâmului în care-am stat o vreme
Nu au un nume pământesc,
De-aceea el nu poate fi pronunţat decât cu gândul
La partea nevăzută a lunii.
Miercurea şi sâmbăta un lider al lor
Cu nas de porumbel şi glas de alisă
Îi ducea într-un loc numit simplu Pădurea,
Dar în sâmbăta aceea de care-mi amintesc totul era straniu,
Fiindcă niciun copac nu-şi arcuia frunzele îngheţate
Peste cerul intermediar
(auzisem vorbindu-se de asta în prima zi a săptămânii, marţi, pentru că acolo lunea nu există şi toate încep cu o nefastă
şi ciudată neînţelegere a oricărui început).
M-au dus pentru antrenament în Pădure,
Aşa cum făceau cu toţi turiştii.
Încă de la intrarea în acea stare vioeletă şi plăpândă
Mi s-a părut că ceva nu era la locul lui,
Deşi nu mai fusesem niciodată acolo
Şi nu cunoşteam obiceiurile ori apariţiile
Care decojeau până la realitate evenimentele, întâmplările
Şi (mai ales) accidentele.
Maestrul meu spiritual, paznicul meu delegat,
Mi-a spus cu o voce de bufniţă răguşită că nu-i a bună,
Că bolta copacilor este aşa cum trebuie, adică îngheţată,
Însă cerul mijlociu e lipit de pielea noastră,
Ci nu deasupra crengilor apărate de un înveliş alburiu,
Pe care se străduia să-l înlăture o ciocnitoare
Cu ciocul învelit într-un material catifelat
A cărui ţesătură se-mpletea cu ţurţurii căzuţi
Din cerul superior ca nişte piroane arvunite
Pentru privirile pământului pe care-l îngăureau
În forme de ochi iscoditori.
Eu am vrut s-o pornesc pe drumul de întoarcere,
Dar unul din locuitorii aprigi,
Încinşi cu un şarpe transparent
Ca o centură peste un peşte înzăpezit,
Mi-a spus că numai în acelaşi timp cu venirea
Putea să se-nfăptuiască şi plecarea.
Am înţeles atunci că timpul rămânea şi el înzăpezit
Pentru acei oameni; nu se clintea, nu avea lăţime
Sau adâncime, doar o solemnitate paralizată.
Eram într-o situaţie fără ieşire şi fără intrare.
Dintr-odată mi-am amintit acel detaliu izbăvitor:
Am închis ochii şi mi-am imaginat nevăzutul,
Însă n-am reuşit să neutralizez pavăza realului
Şi nu am ajuns să văd decât un nevăzut slab,
Numai fibră şi os, un os strălucitor, e drept,
Dar inconsistent, având în el numai repetiţia gesturilor umane,
Tăişul lor riguros, forfotitor si absent.
Am murit, mi-am spus atunci,
Am murit, dar măcar am scăpat de toate încercările astea
Cu dojazul lor promiţător şi descumpănitor totodată.
N-am apucat bine să mă bucur de iluzia morţii
Că maestrul mi-a şi dat câteva palme
De m-am înzdrăvenit nepricepând cum de mai sunt în viaţă.
Păi nu eşti, zice el,
Dar nici unde-ţi închipuiai tu n-ai ajuns.
Eşti prinsă-n cerul de jos,
Iar situaţie mai rea decât asta nu există.
Şi ce-i de făcut? l-am întrebat tânguitor şi nostalgic.
Încearcă să te ridici din ce în ce mai mult,
Să pluteşti deasupra copacilor,
Să te laşi străpunsă de aspiraţiile
Şi dislocările lor înălţătoare,
Fii una cu aerul,
Adună în sânge lumina roşiatică a soarelui,
În camerele inimii lipeşte tablouri cu luna şi stelele,
Învaţă să stai peste apele şi câmpiile nemărginite,
Peste ceaţa dimprejurul stărilor întunecoase,
Doar cât să nu mai atingi pământul,
Sprijinită pe învelişul copacilor, şi nu pe oameni.
Din păcate n-am înţeles nimic din toate astea
Şi, privindu-l cu o lentoare destrămată pe margini
I-am spus maestrului că lucrurile rostite de el
N-au niciun sens.
Cum? m-a întrebat. Pui la îndoială descrierile mele sacre?
Da, i-am răspuns neînduplecată.
Şi el atunci a murit în faţa mea,
Iar eu am simţit că prezenţa lui fusese un semn înşelător,
Un motiv în plus să cred numai şi numai în mine.
Am închis iar ochii şi de data aceasta am văzut Nevăzutul.
În fond, nu era mare lucru să faci asta. Nu trebuia decât să-ţi imaginezi un copac cu frunzele îngheţate, un cer mijlociu şi o călăuză absentă. Şi dintr-odată totul dispărea. Dar ce frumoasă dispariţie, ce revenire uluitoare la tine.

tablou Anne Siems