vineri, 13 ianuarie 2012

.


ea ne spunea o poveste lungă,
eram fascinaţi de rochia ei albă ce înlocuia lumina,
ne ţinea tot timpul mâinile la ochi,
iar noi ne imaginam câteva arte
fabulatorii,
amnezice,
atotcuprinzătoare,
unele înţepătoare şi inexistente,
pe care le-am numit Mo arte


9 comentarii:

  1. Poezia e ingenioasă, ca tot ce născoceşti tu. Îmi place că Mo art(e)a este îmbrăcată în alb, ca o mireasă ce este...

    RăspundețiȘtergere
  2. mulţumesc:)
    pentru a mă detaşa de subiectul întunecat, mi-am imaginat că cea din tablou nu e adevărata, ci moartea ghiduşară :) nu ştiu ce grad de rudenie e între cele două şi nici care din ele e ruda mai apropiată a vieţii…

    RăspundețiȘtergere
  3. Ea ne spune cea mai lungă
    poveste
    cu a fost şi nu mai este
    în timp ce ne învaţă
    mersul pe sârmă,
    mersul din urmă
    botina de lac
    sună sec
    pe parchetul de fag
    din rochia de bal
    fanată
    se ridică parfum
    de violete
    desuete
    Tâmpla ne-o atinge
    cu un deget fin
    aerul se rarefiază
    sublim.

    RăspundețiȘtergere
  4. cătălina a vorbit cu rost încăpător
    şi mi-a amintit, referitor la botina de lac,
    cum m-am oglindit în apa ei
    şi-n loc de mine am văzut un brotac;
    doamna Mo mi-a spus atunci că nu-mi voi mai vedea chipul real în nicio oglindă
    până nu voi desface prima mea amintire ţinută într-o ghindă.
    am plecat prin pădurea cu un stejar renăscut din jar,
    mergeam cu spatele precum un unicorn gonit de propriul corn,
    trebuia să ajung în trecut, iar totul îmi devenea tot mai necunoscut,
    la un moment dat şi luat în acelaşi timp
    am văzut nişte ghinduşi înalţi
    ale căror fructe sunt vindecătoarele ghinduşii,
    în grabă le-am confundat cu ghindele şi m-am trezit într-o ceată de copii,
    treceam prin proba de gheaţă,
    era obligatoriu să fac o alegere pe mustaţă
    şi să mă recunosc, din acea mulţime, pe mine de când eram de-o şchioapă cu piciorul în ghips. dintr-o dată mi-a sărit în ochi un copil cu barbă; de la săritura lui n-am mai văzut bine şi am ales la întâmplare; când am revenit în lumea normală,
    a oamenilor mari cu vise din făină de nori pe care din ignoranţă
    le-au spălat în râul de smoală,
    m-am prezentat imediat cu ghinduşa la cumătra Mo.
    atât de tare s-a înfuriat,
    încât nu numai oglinzile din dormitorul ei, dar şi toate ghindele
    le-a spart.
    dintr-una a ieşit o treflă, ştiam că e semnul inorocului chior,
    din viitor am reuşit să mă trag de-un picior
    şi aşa am scăpat, printr-o confuzie îndestulătoare;
    acum îmi beau cafeaua şi mă privesc în ceşcuţă;
    singura parte ciudată e că faţa mea e de broscuţă,
    ceea ce-mi dezvăluie eşecul, dar şi jocul asemeni unei călătorii în oraşul invizibil fără hartă
    - asta şi pentru că am găsit această imagine artistică ce se poate lupta ghiduşar o scurtă perioadă, şi anume o So artă -

    RăspundețiȘtergere
  5. Prin oglindă
    -chiar de e de ghindă-
    lumea se vede pe dos
    ca printr-un binoclu întors:
    apele ard şi soarele udă
    tâmpla cea nudă,
    moartea e vie
    la ea în colivie,
    naşterea e un proces
    lent
    decrepit şi atent,
    partea bărbătească e
    fecundă şi moale
    iar pubisul devine
    feroce şi tare.
    Peste pragul oglinzii
    poţi trece şoptind
    descântecul concis
    "Say cheese!"
    atunci se va deschide
    inaltă
    o PO artă.

    :)

    RăspundețiȘtergere
  6. :)
    uite că ceea ce spui are legătură cu altă amintire;
    despre Poartă vorbesc, fiindcă ea m-a prins odată între deschis şi închis-prea-devreme,
    pe când încercam să intru în spaţiul nelocuit din mine
    - acolo unde se poate totuşi adăposti copila doamnei de mai sus,
    o ghiduşă cu codiţe din aur rubiniu
    confundate cu părul îngeresei precum o punte între lucrurile dispărute şi ceea-ce-e-tot-mai-viu -
    aşa. şi cum spuneam, am intrat pe poartă ca printr-o rochie de lăcuste;
    de partea cealaltă vedeam voalurile cu ochiuri înguste;
    m-am transformat degrabă într-o lacrimă de şoricel
    şi-am reuşit să trec printr-un tunel
    ca o coadă de pisică înfometată;
    aproape ajunsesem la final când deodată
    copila năbădăioasă a-nceput să danseze în interiorul meu
    scăzându-mi nivelul de (g)lucide şi făcându-mă să-mi pierd echilibrul
    destul de jenant, cam cum se-mpiedică un călău,
    astfel căzând pe spate şi intrând din nou prin tunelul întunecat
    de data aceasta ca un pai prin care trece o picătură de lapte
    vopsit cu o pensulă plină de catran. trecuse deja un an,
    iar eu nu mă mişcasem din loc
    asta până a apărut Regele şoriceilor, Marele colector de lacrimi de forma fructelor arborelui însetat, care m-a tras în afara mea şi, totodată, m-a îndepărtat de poartă;
    din nou am eşuat, dar măcar am scăpat de o parte din mine făcând mai mult spaţiu unui timp încă nedescoperit
    a cărui descifrare se găseşte pe Mica noastră H artă

    RăspundețiȘtergere
  7. Harta e cărpa aia din perete
    extrem de veche
    pe care scrie
    "Hic sunt leones"?
    N-aş fi crezut,
    e mult de când soarele a apus
    de când am desenat pe ascuns
    la Altamira girafa
    ursul şi gazela
    alţi sori se roteau atunci
    nemărginire
    savana mirosea subţire
    Aveam pe mine tatuat cursul
    povestea, discursul
    traseul de urmat
    fugeam, iarna ne gonea
    nemiloasă
    Ridicam braţul drept
    tribul ştia: chiar în faţă
    e o fântână
    apa e bună, nimfele reci
    doresc să le petreci
    mă răsuceam pe o rână
    era clar, nu-i a bună
    drumul e rupt
    visul e abrupt
    norii, ceaţa, furtuna
    ca una
    La sfârşit m-au răstignit
    pe o stâncă
    netedă, scundă
    să mă citească pe îndelete
    căile concrete
    ca vene aparente
    munţi şi văi
    între abdomen şi coaste, văpăi
    Nu s-au potrivit
    în decizii
    în provizii
    Ce a urmat pe pielea mea
    moartă?
    O CE artă.

    :(

    RăspundețiȘtergere
  8. :) dacă nu-mi spuneai, n-aş fi ştiut nicicând
    că harta erai chiar tu. de fapt, asta mi-aminteşte de altceva
    care s-a întâmplat aşa demult,
    că nici nu cred să fie adevărat,
    însă nu pot nega o amintire închipuită
    ce mi-a fost dăruită
    de Marele Ceasornicar inventator al clepsidrei cu zăpadă
    care până să curgă toată devine îngheţată,
    astfel încât timpul se poate măslui uşor,
    ca un nor de vată de zahăr cu care-ţi bandajezi un picior
    rănit în timp ce încercai să treci dintr-un interior al tău în altul.
    dar să revin. era un punct cardinal
    desenat pe o piele. mai era scris ceva într-un oval,
    câteva indicaţii despre încurcăturile iremediabile obligatorii şi o piele desenată direct pe trup, ca-ntr-un roman celebru despre daci. deodată totul s-a dat peste cap, liliecii erau buimaci, eu însămi vedeam orizontul precum un ac ce se rotea ca-n guşa unui struţ în nisipul mişcător;
    nu vedeam decât virgula cardinală,
    intrasem aproape pe de-a-ntregul în harta aceea, însă coada îmi rămăsese afară.
    m-am oprit şi am cugetat: oamenii fără cuget nu au nici cap.
    şi m-am întors, ştiind că e vorba despre mine, însă pe drumul de întoarcere era deja desenat spaţiul de mâine. am conştientizat de-abia atunci că însăşi harta era un oraş în care mă pierdusem între nică-ieri şi nică-azi;
    pe firele de păr îmi coborau nişte pitici,
    i-am întrebat cum să găsesc ceea ce nicicând n-am căutat,
    mi-au spus să urmez cursul râului pe picior însemnat,
    am coborât, dar ce ghinion că aveai apă la genunchi şi m-am înecat,
    apoi de altă hartă am dat. şi tot aşa până am ajuns la liman.
    în sfârşit scăpasem, mă uitam în spate, iar plămânul drept era în formă de Liban,
    ce ghinion! acolo aveam o rudă apropiată de oameni, dar mai ales de păsări subpământene şi licurici cu lanterne,
    mi-era dor de ea, am vrut neapărat să ne revedem
    şi iar m-am pierdut într-un oraş necunoscut.
    într-un final, piticii m-au tras de păr afară,
    am început să ne certăm, fiindcă eu nu-mi terminasem rătăcirea,
    iar asta echivalează cu risipirea unei jumătăţi din viaţa peştişorului de argint,
    de teamă, piticii au vrut să-mi cânte melodia vindecătoare,
    dar din cauză că erau doar patru n-au putut s-o interpreteze în toate cele cinci puncte cardinale,
    cântând-o – şi iarăşi eşecul! – în formula demult ştiută şi gâlcevitoare
    (dac-aş fi ştiut că tu eşti harta, aş fi prevenit această ceartă!)
    de CVartă

    RăspundețiȘtergere