ea ne spunea o poveste lungă,
eram fascinaţi de rochia
ei albă ce înlocuia lumina,
ne ţinea tot timpul
mâinile la ochi,
iar noi ne imaginam
câteva arte
fabulatorii,
amnezice,
atotcuprinzătoare,
unele înţepătoare
şi inexistente,
pe care le-am numit
Mo arte
Poezia e ingenioasă, ca tot ce născoceşti tu. Îmi place că Mo art(e)a este îmbrăcată în alb, ca o mireasă ce este...
RăspundețiȘtergeremulţumesc:)
RăspundețiȘtergerepentru a mă detaşa de subiectul întunecat, mi-am imaginat că cea din tablou nu e adevărata, ci moartea ghiduşară :) nu ştiu ce grad de rudenie e între cele două şi nici care din ele e ruda mai apropiată a vieţii…
Ea ne spune cea mai lungă
RăspundețiȘtergerepoveste
cu a fost şi nu mai este
în timp ce ne învaţă
mersul pe sârmă,
mersul din urmă
botina de lac
sună sec
pe parchetul de fag
din rochia de bal
fanată
se ridică parfum
de violete
desuete
Tâmpla ne-o atinge
cu un deget fin
aerul se rarefiază
sublim.
cătălina a vorbit cu rost încăpător
RăspundețiȘtergereşi mi-a amintit, referitor la botina de lac,
cum m-am oglindit în apa ei
şi-n loc de mine am văzut un brotac;
doamna Mo mi-a spus atunci că nu-mi voi mai vedea chipul real în nicio oglindă
până nu voi desface prima mea amintire ţinută într-o ghindă.
am plecat prin pădurea cu un stejar renăscut din jar,
mergeam cu spatele precum un unicorn gonit de propriul corn,
trebuia să ajung în trecut, iar totul îmi devenea tot mai necunoscut,
la un moment dat şi luat în acelaşi timp
am văzut nişte ghinduşi înalţi
ale căror fructe sunt vindecătoarele ghinduşii,
în grabă le-am confundat cu ghindele şi m-am trezit într-o ceată de copii,
treceam prin proba de gheaţă,
era obligatoriu să fac o alegere pe mustaţă
şi să mă recunosc, din acea mulţime, pe mine de când eram de-o şchioapă cu piciorul în ghips. dintr-o dată mi-a sărit în ochi un copil cu barbă; de la săritura lui n-am mai văzut bine şi am ales la întâmplare; când am revenit în lumea normală,
a oamenilor mari cu vise din făină de nori pe care din ignoranţă
le-au spălat în râul de smoală,
m-am prezentat imediat cu ghinduşa la cumătra Mo.
atât de tare s-a înfuriat,
încât nu numai oglinzile din dormitorul ei, dar şi toate ghindele
le-a spart.
dintr-una a ieşit o treflă, ştiam că e semnul inorocului chior,
din viitor am reuşit să mă trag de-un picior
şi aşa am scăpat, printr-o confuzie îndestulătoare;
acum îmi beau cafeaua şi mă privesc în ceşcuţă;
singura parte ciudată e că faţa mea e de broscuţă,
ceea ce-mi dezvăluie eşecul, dar şi jocul asemeni unei călătorii în oraşul invizibil fără hartă
- asta şi pentru că am găsit această imagine artistică ce se poate lupta ghiduşar o scurtă perioadă, şi anume o So artă -
Prin oglindă
RăspundețiȘtergere-chiar de e de ghindă-
lumea se vede pe dos
ca printr-un binoclu întors:
apele ard şi soarele udă
tâmpla cea nudă,
moartea e vie
la ea în colivie,
naşterea e un proces
lent
decrepit şi atent,
partea bărbătească e
fecundă şi moale
iar pubisul devine
feroce şi tare.
Peste pragul oglinzii
poţi trece şoptind
descântecul concis
"Say cheese!"
atunci se va deschide
inaltă
o PO artă.
:)
:)
RăspundețiȘtergereuite că ceea ce spui are legătură cu altă amintire;
despre Poartă vorbesc, fiindcă ea m-a prins odată între deschis şi închis-prea-devreme,
pe când încercam să intru în spaţiul nelocuit din mine
- acolo unde se poate totuşi adăposti copila doamnei de mai sus,
o ghiduşă cu codiţe din aur rubiniu
confundate cu părul îngeresei precum o punte între lucrurile dispărute şi ceea-ce-e-tot-mai-viu -
aşa. şi cum spuneam, am intrat pe poartă ca printr-o rochie de lăcuste;
de partea cealaltă vedeam voalurile cu ochiuri înguste;
m-am transformat degrabă într-o lacrimă de şoricel
şi-am reuşit să trec printr-un tunel
ca o coadă de pisică înfometată;
aproape ajunsesem la final când deodată
copila năbădăioasă a-nceput să danseze în interiorul meu
scăzându-mi nivelul de (g)lucide şi făcându-mă să-mi pierd echilibrul
destul de jenant, cam cum se-mpiedică un călău,
astfel căzând pe spate şi intrând din nou prin tunelul întunecat
de data aceasta ca un pai prin care trece o picătură de lapte
vopsit cu o pensulă plină de catran. trecuse deja un an,
iar eu nu mă mişcasem din loc
asta până a apărut Regele şoriceilor, Marele colector de lacrimi de forma fructelor arborelui însetat, care m-a tras în afara mea şi, totodată, m-a îndepărtat de poartă;
din nou am eşuat, dar măcar am scăpat de o parte din mine făcând mai mult spaţiu unui timp încă nedescoperit
a cărui descifrare se găseşte pe Mica noastră H artă
Harta e cărpa aia din perete
RăspundețiȘtergereextrem de veche
pe care scrie
"Hic sunt leones"?
N-aş fi crezut,
e mult de când soarele a apus
de când am desenat pe ascuns
la Altamira girafa
ursul şi gazela
alţi sori se roteau atunci
nemărginire
savana mirosea subţire
Aveam pe mine tatuat cursul
povestea, discursul
traseul de urmat
fugeam, iarna ne gonea
nemiloasă
Ridicam braţul drept
tribul ştia: chiar în faţă
e o fântână
apa e bună, nimfele reci
doresc să le petreci
mă răsuceam pe o rână
era clar, nu-i a bună
drumul e rupt
visul e abrupt
norii, ceaţa, furtuna
ca una
La sfârşit m-au răstignit
pe o stâncă
netedă, scundă
să mă citească pe îndelete
căile concrete
ca vene aparente
munţi şi văi
între abdomen şi coaste, văpăi
Nu s-au potrivit
în decizii
în provizii
Ce a urmat pe pielea mea
moartă?
O CE artă.
:(
dap, şi mai devreme. ;)
RăspundețiȘtergere:) dacă nu-mi spuneai, n-aş fi ştiut nicicând
RăspundețiȘtergerecă harta erai chiar tu. de fapt, asta mi-aminteşte de altceva
care s-a întâmplat aşa demult,
că nici nu cred să fie adevărat,
însă nu pot nega o amintire închipuită
ce mi-a fost dăruită
de Marele Ceasornicar inventator al clepsidrei cu zăpadă
care până să curgă toată devine îngheţată,
astfel încât timpul se poate măslui uşor,
ca un nor de vată de zahăr cu care-ţi bandajezi un picior
rănit în timp ce încercai să treci dintr-un interior al tău în altul.
dar să revin. era un punct cardinal
desenat pe o piele. mai era scris ceva într-un oval,
câteva indicaţii despre încurcăturile iremediabile obligatorii şi o piele desenată direct pe trup, ca-ntr-un roman celebru despre daci. deodată totul s-a dat peste cap, liliecii erau buimaci, eu însămi vedeam orizontul precum un ac ce se rotea ca-n guşa unui struţ în nisipul mişcător;
nu vedeam decât virgula cardinală,
intrasem aproape pe de-a-ntregul în harta aceea, însă coada îmi rămăsese afară.
m-am oprit şi am cugetat: oamenii fără cuget nu au nici cap.
şi m-am întors, ştiind că e vorba despre mine, însă pe drumul de întoarcere era deja desenat spaţiul de mâine. am conştientizat de-abia atunci că însăşi harta era un oraş în care mă pierdusem între nică-ieri şi nică-azi;
pe firele de păr îmi coborau nişte pitici,
i-am întrebat cum să găsesc ceea ce nicicând n-am căutat,
mi-au spus să urmez cursul râului pe picior însemnat,
am coborât, dar ce ghinion că aveai apă la genunchi şi m-am înecat,
apoi de altă hartă am dat. şi tot aşa până am ajuns la liman.
în sfârşit scăpasem, mă uitam în spate, iar plămânul drept era în formă de Liban,
ce ghinion! acolo aveam o rudă apropiată de oameni, dar mai ales de păsări subpământene şi licurici cu lanterne,
mi-era dor de ea, am vrut neapărat să ne revedem
şi iar m-am pierdut într-un oraş necunoscut.
într-un final, piticii m-au tras de păr afară,
am început să ne certăm, fiindcă eu nu-mi terminasem rătăcirea,
iar asta echivalează cu risipirea unei jumătăţi din viaţa peştişorului de argint,
de teamă, piticii au vrut să-mi cânte melodia vindecătoare,
dar din cauză că erau doar patru n-au putut s-o interpreteze în toate cele cinci puncte cardinale,
cântând-o – şi iarăşi eşecul! – în formula demult ştiută şi gâlcevitoare
(dac-aş fi ştiut că tu eşti harta, aş fi prevenit această ceartă!)
de CVartă